axa dus-întors

Consolidăm aportul nostru la decivilizare și ne plîngem, apoi, că partea civilizată a societății nu se arată încîntată că este decivilizată.

Știm cît sînt de periculoși.

Deocamdată, cum zic, sîntem ușurei, asumați și înduioșător de imprudenți.

Personal, nu știu cum se poate lupta împotriva convingerilor străzii, pe cît de nesățioasă în consumul de tehnologie, pe atît de superficială și anesteziată sufletește.

Altfel, în plan filozofic, rămîne actuală și de mare interes întrebarea: poți face instituții cu reputație de independență și înalt standard cu oameni care nu știu, nu pot sau chiar nu vor să fie astfel?

Cultura e o întîlnire.

De mai mulți ani, Polonia a încercat să facă Uniunea Europeană să vadă fața reală a Rusiei lui Putin.

Mediocritatea în context, însă, poate fi mai rea decît prostia cea mai agresivă.

După ce ne-am enervat și am jurat boicoturi, ne-am potolit repede. N-am boicotat nimic.

Și în UE, relațiile dintre state au o bună doză de răceală și de cinism.

Am trecut prin toate cele ale României. De 30 de ani, nimic din ce este românesc nu ne este străin.

Românismul a dispărut pur și simplu astăzi. Ce s-a putut întîmpla? Cînd? De ce?

Dacă tot ne plac nuanțele și distingem între Putin și Ceaikovski, să nuanțăm și mai depar­te văzînd că un „cancel“ nu seamănă cu al­tul.

Și eu cred că responsabilitatea, respectul pentru ceilalți și hărnicia sînt valorile fundamentale pe care trebuie să le insuflăm celor ce vin după noi.

Identitatea europeană nu se acordă și nici nu se recunoaște cu ucaz de la Bruxelles.

„Ne-am îngropat ca națiune cînd am încetat să mai vrem să trăim o viață măreață”.

Așadar, recapitulînd, dacă aderarea la Schengen nu e atît de importantă în plan real, iar spectacolul reușitei va fi grețos prin impudoare și minciună, de ce punem atîta suflet în povestea asta?

Nebun de ură antioccidentală, nebun de sine, nebun mistic, treaba lui ce fel de nebun o fi, dar e nebun. Și simt că în „tribul” meu mă privesc de-aproape tot mai mulți nebuni...

Atitudinea politică a Ungariei nu e lașitate, prostie sau egoism. E calcul asumat, e politică adevărată și articulată. E vremea să culeagă consecințele asumării.

Cred că pentru oricine a ajuns să cunoască cît de cît natura umană, să înțeleagă ce sînt oamenii în stare să facă, transmiterea culturii dintr-o generație în alta pe parcursul secolelor ori mileniilor este cu adevărat un miracol.

Amadeus rămîne una dintre cele mai puternice povești despre mediocritate. Despre deznădejdea și furia care pot cuprinde pe oricine știe că este foarte bun, dar devine mediocru în clipa în care intră în cameră geniul.

Mediul cel mai propice pentru a observa legătura fascinantă dintre prost și deșteptul lui și, în consecință, mediul de viață cel mai propice pentru deșteptul proștilor este Facebook.

Ne-au fost suprimate drepturile? Sigur! Excesiv? Nu mă îndoiesc.

Cu adevărat uimitoare sînt căderile care nu produc niciun zgomot.

Spiritul critic și spiritul creativ au devenit regele și regina educației, iar memoria a devenit un soi de capcană ce trebuie evitată.

Claritatea morală nu e limpezimea conștiinței emitente, ci limpezimea privirii asupra realității.

Ucrainenii dau Europei anului 2022 o lecție pentru care mă tem că opulentul nostru continent, cu birocrația lui pe cît de groasă, pe atît de nevolnică, cu politicienii lui minusculi, nu este pregătit.

Să spui povestea vieților celor care au pătimit sub vremi sau chiar au plătit cu moartea faptele vieții lor devine datorie morală.

Empatia funcționează doar cu viii. Cu morții, arareori e omul zilei empatic, iar cu cei morți demult, chiar deloc!

Cînd a venit vestea morții lui Radu Lupu, toate marile ziare ale lumii au publicat articole despre legendarul pianist român.

Lejeritatea cu care înlocuim în frazele acuzatoare Rusia, ca putere politică și ca stat, cu rușii, ca popor, este suspectă pentru mulți dintre noi.

Luptăm în războiul pe care l-a declanșat Putin sau negociem cu el, asumînd că trebuie să-i dăm ceva ca să se potolească?

Incapacitatea de a distinge țara de stat mărturisește, de fapt, nu doar atrofierea pînă la dispariție a sentimentului patriotic, dar și o imensă incultură.

Atașamentul la Europa se va măsura altfel decît prin numărul steagurilor-curcubeu arborate, procedurile de scos judecătorii la pensie sau numărul de trotinete publice.

În lumea reală, puterea este cea recunoscută direct, prin atitudine, din experiența de zi cu zi a vieții pe pămînt, de actorii lumii.

Vladimir Putin smulge suspine de admirație printre români de mulți ani, dar de cînd a devenit și mai agresiv în jurul Ucrainei, am impresia că începe să smulgă chiar aplauze la scenă deschisă.

Am impresia că marele inamic al drepturilor fundamentale ale omului așa cum le știm noi acum sînt corporațiile, giganții economico-financiari globali.

Cum trăim o vreme în care sportul preferat pe tot globul este huiduitul politicienilor, nu-i de mirare că filmul stîrnește o plăcere colectivă neechivocă.

Magii astrologi, scrutînd cerul, se uitau după semne anume în constelația Berbecului, din moment ce voiau să afle cînd se naște Regele în Iudeea și nu așa, în general, pe cer.

Vom ajunge să vedem cum niște politicieni care își zic creștin-democrați recomandă să nu mai rostim cuvîntul „Crăciun”?

E întîlnirea între expresia politică cea mai fidelă a sufletului nostru colectiv și stilul cel mai eficient posibil de guvernare în pace socială a țării.

Stabilită în Italia în 1946, Zeani a debutat în 1948, iar zece ani mai tîrziu era o celebritate lirică internaţională.

Înspăimîntați de ceea ce pățim ca români trăitori în România, nu mai avem disponibilitatea să băgăm de seamă ce pățim ca români trăitori în Uniunea Europeană.

Numărul celor care știu dinainte tot sau care nu sînt deloc dispuși să asculte, să studieze, să afle, să se îndoiască, să chestioneze crește pe măsură ce trec anii.

Pandemia asta ne oferă un spectacol uman în care putem vedea, iarăși, cît de schimbători și contradictorii sîntem.

Porția de răutate și de mizerie a lumii care se abate asupra oricui „consumă” ființă.

Dilema veche a pledat adesea pentru o sală de concerte nouă, necesară Festivalului „George Enescu“.

Una dintre manevrele tactice știute prin care cineva care susține o agendă controversată sau impopulară o face să avanseze, totuși, este falsa minimalizare.

Biserica este datoare să dea societății o mare lecție de încredere.

Privindu-l și ascultîndu-l pe Alain Delon acum, lovit de atacuri cerebrale, admirația mea pentru el crește pînă acolo încît mă duce spre un ciot de răspuns la marile întrebări cu care am început.

Cuvîntul „reformă“ pare că trăiește zilele acestea o nouă glorie. Cam ofilită, după părerea mea, dar nu mă îndoiesc că există, mai ales printre cei mai tineri, mai frumoși și mai liberi, oameni care vibrează pur cînd aud pe cîte un politician de tip nou vorbind despre reforme.

Un conspiraționist nu se opune neapărat oamenilor de știință, ci oricui are încredere în punctele de vedere oficiale sau în cele susținute de mainstream-ul social.

O anume radicalitate îl face pe conspiraționist să fie mai mult decît un simplu sceptic.

Ca în orice război total, ambele părți declară patetic că vor pace și nici una nu crede că cealaltă chiar vrea.

Pentru omul recent, ținta vieții este să mănînce gustos și sănătos. Echilibrul e greu de obținut căci, știe cam oricine, cu cît ceva e mai gustos, cu atît e mai puțin sănătos și cu cît e mai sănătos, cu atît e mai puțin gustos.

Omul, chiar și specialist, poate greși. Ce a făcut ca secretar de stat, însă, nu prea mai e legitim.

Nu mai există nimic decît COVID, nu mai contează nimic altceva, COVID sintetizează toate relele lumii și, în consecință, nimic nu-i rău dacă e împotriva COVID.

Fascinația pentru Lipatti se menține peste ani pentru că apare tot mai clar miza superioară a existenței sale.

La Ionesco nu există suflet, nu există ură sau iubire, nu există prietenie sau invidie, nu există fericire și nici umilință.

Publicul românesc redevine tot mai mult mulțime, retrogradează cumva sub vremurile pe care le trăim.