Schengen – în fond, de ce?

Pragmatic vorbind, aderarea la Spațiul Schengen aduce avantaje palpabile țării noastre doar în domeniul transporturilor: transportatorii nu vor mai pierde timp stînd la cozi, uneori kilometrice, la granița de vest. Cît despre fița unor români care se simt umiliți că trebuie să arate buletinul cînd zboară spre sau dinspre o destinație Schengen într-un control care nu durează niciodată mai mult de cîteva minute, zău așa, a se slăbi!  Să se gîndească, mai bine, că acum 30 de ani era inimaginabil să bată Europa în lung și-n lat arătînd buletinul și că acum 40 de ani nici măcar pașapoarte nu ar fi avut. Să se gîndească, de asemenea, cum se simt cetățenii proveniți din trei sferturi din țările lumii care au nevoie de vize pe pașapoarte ca să intre în Spațiul Schengen și vor înțelege că arătarea buletinului într-un minut este, de fapt, un mare privilegiu. Căci privilegiu este să trăiești într-o țară aflată în cel mai select club al prosperității de pe planetă! Noi, în clubul numit Uniunea Europeană, sîntem cam 450 de milioane; în afara clubului trăiesc aproape opt miliarde, dintre care mai bine de șapte miliarde în spații economico-sociale cu adevărat nenorocite. Uităm prea des ce noroc avem că ne-a dat Dumnezeu să ne naștem în locul acesta. Sigur că sîntem ultimii, dar sîntem ultimii printre cei 10% de mai de sus! Așadar, ce diferență serioasă ar aduce aderarea la Schengen pentru viețile românilor? Să recunoaștem, nici una. 

Nici cei care mai cred (extrem de puțini, din cîte bag de seamă) că acceptarea cererii noastre de aderare la Schengen are vreo legătură cu evoluția statului de drept, cu lupta anticorupție sau cu cine știe de progrese spre atingerea unor minunate idealuri nu au de ce să se întristeze. România a avut parte de refuz și cînd lupta anticorupție era la apogeu, exact așa cum are parte de refuz acum, cînd instituțiile anticorupție au (fost) amorțit(e). De aceea, pragmatic vorbind, refuzul aderării noastre la Schengen ar trebui să fie o știre de pagina a doua pentru noi.

Simbolic, însă, aderarea la Schengen înseamnă ceva. Ce ne doare la fiecare respingere a noastră nu sînt orele (lesne traductibile în bani, de altfel) pe care le pierd cărăușii tereștri la granița cu Ungaria, ci sentimentul că sîntem refuzați și că țara – cu tot cu noi, cetățenii ei nefericiți – e ținută într-un fel de „ligă secundă” a Europei. Dar pînă și asta, o spun apăsat, e vina noastră. Noi singuri ne-am băgat în cap că apartenența la Schengen e un fel de probă a calității noastre de europeni adevărați, ca și cum în acest moment, deși sîntem membri UE, n-am fi pe de-a-ntregul europeni. Ceea ce e o prostie. Sau, mai grav, ne-am băgat în cap că avem dreptul de a adera la Schengen, așa că refuzul echivalează cu subminarea unui drept al nostru. Ceea ce e fals.

De ce am ridicat noi singuri nivelul simbolic al Acordului Schengen atît de sus și am transformat chestiunea într-un fel de obsesie națională cu accente nevrotice, chiar nu știu. Mă întreb, de pildă, de ce nu am făcut același lucru cu moneda unică, euro? Aderarea noastră la moneda unică europeană chiar ar avea un imens impact pentru toată lumea, nu doar pentru o mică parte dintre noi. În plus, aderarea la zona euro te consacră cu adevărat ca fiind parte a zonei „ultraprivilegiate” europene. Iar mesajul simbolic real al apartenenței la zona euro (nu cea visată de noi, ca în cazul Schengen) este vizibil pentru toată planeta: dacă ești parte din zona euro înseamnă că ai o economie de încredere, stabilă, rațional condusă, în mare măsură garantată moralmente, dar și financiar de cele mai mari economii ale Europei. Păi, dacă așa stau lucrurile, de ce nu facem mare caz despre aderarea la zona euro și facem pentru aderarea la Schengen? 

Poate că principalul răspuns ar fi că discursul politic românesc din ultimii 15 ani, imediat de după aderarea la UE, s-a concentrat pe obiectivul Schengen pentru că, după părerea politicienilor, era mai ușor de realizat și mai „bun de vîndut prostimii”. E mult mai ușor să amețești românul cu perspectiva călătoriei prin Europa fără să scoată buletinul din buzunar decît să mobilizezi un efort național susținut către îndeplinirea criteriilor de la Maastricht pentru aderarea la zona euro. Cred că, exact ca în cazul programului american Visa Waiver, politicienii români au continuat să facă din Schengen un simbol la „luptei” lor internaționale pentru „drepturile românilor” fiindcă asta nu presupune, de fapt, nici un efort real din partea lor, dar cînd se va întîmpla, povestea e suficient de bine spusă ca să le aducă lor – celor care vor fi la putere cînd vor cădea bobii – ceva glorie și puncte. Așa cred ei. Eu, personal, nu cred că cei care vor fi la butoane cînd va fi să fie vor avea vreun beneficiu electoral din asta. În fine, vom vedea cum va fi. 

De ce țin politicienii chestiunea Schengen în atenția publică exagerîndu-i enorm importanța este, așadar, clar. Dar de ce publicul, altfel neîncrezător în balivernele politicienilor, a primit-o ca atare? De ce nu cer românii politicienilor să ne ducă țara în zona euro – ceea ce le-ar profita cu mult mai mult – la fel de apăsat precum le cer să ne ducă în Spațiul Schengen? Cum îmi e mai ușor să-i înțeleg pe politicienii țării mele decît pe compatrioții mei, mă abțin să caut, aici, răspunsurile la aceste întrebări. 

În fine, povestea cu Schengen a generat și o altă comèdie. Simțind că e posibil să se întîmple, partidele de opoziție, dimpreună cu partea lor de presă, ar vrea să nu se întîmple ca nu cumva cei de la putere să se împăuneze cu realizarea. Tipul ăsta de gîndire e de găsit și în cazul opozanților neînregimentați ai actualei Puteri. E drept, și semnalele liderilor politici de la putere indică faptul că sînt gata să sufle în goarnele coclite: dl Ciolacu tocmai a spus că partidul domniei-sale a dus deja România în NATO și-n UE, așa că el o s-o ducă și-n Schengen. Trebuie să fii dl Ciolacu ca să scoți o asemenea afirmație, deopotrivă falsă (PSD a fost, dimpotrivă, problema care a întîrziat aderarea României la cele două organizații) și gogonată (să echivalezi aderarea la Spațiul Schengen cu aderarea la NATO și UE e, vorba zilei, halucinant!). Dar ea indică faptul că, fără nici o jenă, partidele din actuala coaliție sînt gata să-și pună singure laurii pe frunte dacă o fi la o adică. Fără să spună, desigur, că nu sîntem azi în Schengen datorită trecutei (oare?) lor alianțe, USL. Ceea ce oamenii din politică știu bine, dar poporul mai puțin.

Așadar, recapitulînd, dacă aderarea la Schengen nu e atît de importantă în plan real, iar spectacolul reușitei va fi grețos prin impudoare și minciună, de ce punem atîta suflet în povestea asta?