Viitorul începe ieri

Am o clasă a XI-a cu care fac un curs opțional de educație media. Nu le-am predat în anii precedenți, nu-i cunoșteam. Obișnuiesc, atunci cînd preiau o clasă nouă, să fac exerciții de intercunoaștere. Am făcut și cu ei, ocazie cu care am schimbat și impresii despre cărți care ne plac. V-ar surprinde faptul că am avut vreo cinci-șase care au menționat ca roman preferat Crimă și pedeapsă, că alții au menționat Adolescentul sau Idiotul ale aceluiași autor, respectiv că în topul preferințelor s-a aflat Pe aripile vîntului, roman indicat de mai multe fete. Au mai fost și alte titluri, bineînțeles, poate nu atît de cunoscute, unele de psihologie și dezvoltare personală.

Pare că sînt o serie de elevi pasionați de lectură în această clasă, care au lecturi grele, consistente pentru vîrsta lor și putem previziona că, dacă citești pînă în clasa a XI-a Dostoievski, este probabil să citești și cînd vei termina școala, să citești toată viața, să fii un om interesat de cunoaștere în general, curios. Și un om bun. Nu toți elevii din această clasă au însă pasiunea lecturii. Unii dintre ei citesc doar ce trebuie pentru școală și alții, probabil, recurg și în cazul acestor lecturi obligatorii la rezumate. Ne vine să ne apucăm cu mîinile de păr, nu-i așa? Ce generații superficiale! Viitorul arată rău cu ele, nu mai au răbdare, le-a scăzut capacitatea de atenție pentru că stau cu ochii în ecrane și pentru că nu mai au răbdare să citească. Aici stă verdictul. 

Dar știți ceva? Am un amic, băiat deștept, care mi-a zis clar, la un moment dat, cînd voiam să-i dau să citească ceva, că el nu citește. Probabil n-a citit nici o carte în viața lui. Băiatul e super-isteț în domeniul IT-ului, dar și foarte descurcăreț în tot ce înseamnă domenii practice, repară orice prin casă, meșterește în orice mașinărie, are soluții pentru aproape orice încurcătură tehnică. Mai știu, de asemenea, că mulți dintre bunicii sau dintre părinții noștri n-au citit în viața lor o carte. Asta nu i-a făcut mai puțin oameni, mai puțin descurcăreți, mai lipsiți de valoare sau mai puțin generatori de valoare. 

Chiar riscînd să fiu contra curentului, care acuză generațiile actuale de superficialitate, de incultură, de lipsă de interes pentru studiul de tip clasic, în bibliotecă, îmi asum o altă perspectivă. Ce cred eu este că, dacă privim așa lucrurile, nu facem decît să ne cantonăm în lamentarea unui „pe vremea mea” desuet, care se va data curînd. 

Avem în mîinile noastre, ca profesori, generații care vor construi o altă paradigmă a cunoașterii, fie că vrem noi, fie că nu vrem. Sînt generații care poate nu vor mai citi în masă Dostoievski sau Platon. Subliniez acest „în masă”, pentru că vor fi unii care vor citi, fiindcă vor găsi acolo pasiunea profesională. Dar pentru mulți alții pregătirea pentru viață va fi altfel și nu va însemna că vor ieși mai puțin oameni. În fond, sînt mai multe căi pentru a deveni un adult funcțional, nu una singură, parcursă de vreunul dintre cei care putem contesta ceea ce ni se pare că vedem în băncile în fața cărora ne aflăm. Poate dacă am coborî printre ele, am descoperi că n-au cum să fie, totuși, subdezvoltați intelectual copiii ăștia care au crescut cu Internet și cu device-uri, că deșteptăciunea poate să arate și altfel decît la cineva care știe să recite din Iliada. Că elevii și studenții noștri poate nu-l vor mai citi pe Shakespeare și nu-l vor mai admira pe Tarkovski, vor avea ca referințe alte cărți, alte filme. Că au acces la resurse care le bat pe cele rămase, pentru generațiile noastre, repere unice ale valorii. 

Da, poate sună a blasfemie. Poate pare că bag bățul prin gard. Dar mă mențin în idee. Adevărul, binele, frumosul. Reperele acestea, valorile care vin din Antichitate, nu se regăsesc doar între coperțile clasicilor. Se regăsesc în benzile desenate ale romanelor grafice cu eroi și supereroi, în manga-uri, în anime-uri sau în jocuri video. Reperele valorice nu dispar, odată cu generațiile, își schimbă doar, parțial, interfețele prin care se arată în lume, își schimbă mediile de propagare. Nu m-aș teme că Platon sau Dostoievski nu vor mai fi citiți, pentru că vor fi citiți, de cei, probabil mai puțini, care vor avea pasiunea aceasta. În schimb, sînt cumva sigur că teama noastră că scade capacitatea tinerilor de a discerne valorile este un discurs de superioritate, nu de empatie și de iubire. Un discurs, la urma urmei, de teamă, teama că lumile noastre mor odată cu noi. Ceea ce nu se întîmplă, de fapt, la nivel de substanță, ci doar de formă: valorile rămîn și se vor perpetua, nu am nici o îndoială. Posibil, însă, da, să nu mai fie receptate prin aceleași voci clasice ale celor de la care le-am învățat (citit) noi. 

Nu pledez, deloc, pentru o școală care să nu încurajeze efortul, munca, studiul. Ce spun, doar, este că probabil, fără să ne dăm seama, lumea se va schimba și va arăta altfel decît o știam noi, oricît am vrea să o păstrăm în limitele unei reprezentări familiare nouă. Atenția aceștor copii, care nouă ni se pare că a scăzut, probabil se va transforma în viteză de reacție, cunoașterea cantitativă se va transforma în capacitate de selecție, șoselele vor dispărea, pentru că vor fi înlocuite de cine știe ce aparate de teleportare. 

Nu știu de ce ne proiectăm doar distopic. Adică știu. Pentru că viitorul, pentru noi, a început alaltăieri. Și pentru noi, treptat, el devine trecut. Dar pentru generațiile care acum se află în bănci, viitorul a început doar ieri sau începe azi. Și noi nu îl putem întrezări. Doar deplîngem, puțin cam patetic, o tinerețe care s-a epuizat. Cum este și firesc să se întîmple, pentru fiecare generație. O tinerețe a unor generații care aproape au epuizat, oricum, resursele planetei, iar generațiile tinere de acum par mult mai interesate să le refacă decît am fost noi să le păstrăm. 

Să-i îndemnăm, desigur, pe cei ce vin să-i citească pe Platon și pe Shakespeare. Căci, la urma urmei, este ceea ce știm noi să facem. Dar să nu ne mirăm dacă binele, adevărul și frumosul lor vor avea, în cele din urmă, alte surse de întemeiere și alte forme de reprezentare. The kids are all right. Eu nu-mi fac griji.

Horia Corcheș este scriitor și profesor de limba și literatura română. Cea mai recentă carte publicată: O rochiță galbenă, ca o lămîie bine coaptă, Editura Polirom, 2022.