nu ca-n perete

Ce a produs această schimbare din ce în ce mai accelerată în ultimii zece, douăzeci de ani?

Te împărtășești, bine, nu, nu. Cînd am încercat să le explic grecilor cum e cu „paștile” la români, s-au… crucit!

Aceste ancore nu sînt altceva decît pietrele destinului. Grele fiind, te lasă să plutești.

Lumea n-a început și nu se sfîrșește cu noi.

Infantilizarea nu ne ajută nici să cîștigăm înțelepciunea și nici să ne (re)dobîndim inocența.

Așa apar „tătucii” aleși democratic. Nimic nou sub soare.

…a trecut întîi o boare pe deasupra știrilor: există inteligență artificială! Mai întîi ni s-au deșteptat telefoanele.

Dacă am reușit să vă șochez, se cheamă că v-am afectat emoțional. N-aveți de ce să vă plîngeți – doar v-am avertizat!

Și încă ne mai chinuim s-o dăm afară. Îngăduiți-mi, așadar, să sper în continuare: nu-i dracu’ așa de negru!

A te trezi cu un picior în fiecare tabără, ca să nu zic luntre, e o binecuvîntare și un blestem.

Aici e-aici: cum să-ți înghiontești, eficient, sufletul? Aparent doar paradoxal, păcălindu-l încă o dată.

Eugène Ionesco, în Journal en miettes, dacă nu mă-nșeală memoria, spune că „arta este absolut inutilă, dar acest inutil este absolut necesar”.

N-aveți încă pe ceas aplicația cu Eminescu?

Dacă nu mă credeți, întrebați-vă prietenii de pe Facebook, Instagram, Twitter, TikTok și ce alte rețele „sociale” vor mai fi fiind. În lumea virtuală.

Ca de fiecare dată, atît stînga, cît și dreapta le declară deja de o importanță „istorică”, deși vor sfîrși mai degrabă la categoria „fapt divers”.

N-a fost Hitler ales democratic? N-a fost el văzut ca un apărător al nemților în fața altor „băieți răi”?

Din fericire, mai există și minuni, la fel de inexplicabile și, aparent, la fel de ilogice precum ghinioanele.

Noi, ăștia, muritorii de rînd, ne confruntăm, de o bună bucată de vreme, cu o problemă mai degrabă inversă: cum se face că ne simțim închiși într-o societate altminteri declarat deschisă?

Dacă nu putem fi regi pe dinafară, să încercăm măcar să fim aristocrați pe dinlăuntru. Keep calm and carry on.

Simplu spus, oamenii aceia aleargă pentru ca noi, clienții, să putem sta. Pentru a ne îngădui să ne tragem sufletul – atît la propriu, cît și la figurat. Acesta este paradoxul birtului – sau ar trebui să fie.

Practic, constat tot mai des că există atît oameni, cît și națiuni ce par complet străine conceptului de rușine.

Pînă la data de 31 iulie, scrisoarea adunase peste 240 de semnături de susținere, din toate colțurile lumii.

Ideea unui protest „din străinătate” a început în țară, în urma discuțiilor unui grup de universitari români corecți, exasperați de creșterea subită a numărului de respingeri venite de la revistele academice și de la editurile științifice de reputație internațională.

Am reînceput să ne născocim probleme, ne-am făcut privirea roată și-un dușmănel tot ne-am găsit fiecare, unul cu care să ne răfuim zi de vară pînă-n seară.

Zilele acestea am ajuns în țară și m-am străduit din răsputeri, ca de fiece dată, să (re)înțeleg societatea românească.

În politică, ritualurile de „ucidere a tatălui” devin mai complicate – iar asta dintr-un motiv cît se poate de simplu: tatăl, prin definiție, nu e democratic.

Dacă izbînda Ucrainei în fața Rusiei mi-ar umple inima de bucurie, succesul de la Eurovision mi-a umplut-o de o tristețe melancolică.

Ca orice protestatar respectabil, și miorița originală se simte ignorată, așa că „iarba nu-i mai place, gura nu-i mai tace”.

Zice-se că-n mass-media rusești, de la revolta Maidanului din 2014 încoace, orice atitudine pro-occidentală e, de la sine înțeles, una cu parfum nazist.

Îmi pare că ideea serviciului militar obligatoriu nu e cîtuși de puțin de lepădat automat, ba din contra, că ar merita o dezbatere serioasă.

Proasta educație e însă fudulă. Nu se mulțumește doar cu furatul, ci vrea să-i fie recunoscut ca act de caritate.

Dacă scopul scuză mijloacele, a-ți rata scopul reprezintă păcatul capital.

Pentru a supraviețui, occidentalul trebuie să se trezească și să-și revizuiască sistemul de valori.

Nu vă grăbiți să cîntați prohodul nici Americii, nici democrațiilor liberale.

Creștinismul nu te vrea prost. Prin urmare, în mijlocul lupilor, inteligența dracilor nu e cîtuși de puțin de lepădat.

Nu e nevoie de vreun doctorat pentru a înțelege că nu sîntem egali decît în fața Domnului.

A-ți imagina că poți nega realitatea dacă-ți tot repeți că ești fericit și totul va fi bine în lumea aceasta înseamnă să-ți furi singur căciula.

Avatarul e adevărata ispită – cea care-i face pe niște oameni altminteri reali să-și petreacă uneori mai bine de jumătate din viață într-o lume virtuală.

Neofil e și bărbatul care ar vrea tot timpul o altă femeie, una mai „nouă“, o mașină mai „bengoasă“.

Nu-ți poți căuta salvarea nici într-o realitate paralelă (un metavers) și nici în amintiri cu necesitate trandafirii („pe vremea mea“).

Ce se întîmplă în ultima vreme cu vlădicile de pe scena politică românească e dincolo de tragic.

Acesta e statul autoritar – paralel sau nu. Statul cu un singur cap și milioane de tentacule, toate anonime, statul în care ordinele se execută, nu se discută.

Precum virusul SARS-CoV-2, lupta de clasă supraviețuiește sub forme mult mai agresive, pentru că mult mai contagioase.

Dacă vrem o Românie educată, haideți să ne educăm, în loc să tot vorbim despre reforma educației.

Banii, o declarație de iubire, un pahar cu apă în deșert sau un medicament pentru durerea de măsele sînt toate „pentru fericire“, dar fericirea nu e „pentru“ altceva.

Trebuia să încep prin a critica profesorii cu adevărat buni, cei care-și merită acest titlu, atît în materie de pedagogie, cît și de cercetare.

Cînd ești hrănit, pe toate căile, doar cu firimituri de informații, cu tweets, cu links și cu likes, cu breaking news, temperaturi caniculare, incendii, valul patru Delta, vaccinul trei, plagiatul 1.273 din „România educată“ etc., nu-ți mai rămîne timp de gîndit.

Pentru a capta atenția publicului, competiția se cuvine a fi prezentată în termeni de „cîștigătorul ia totul”.

E-mail-ul începe să-mi sugereze cum să scriu! Mai exact, are grijă să-mi sublinieze în albastru expresiile pe care le consideră prea… elaborate.

De prizonierii din sufletele noastre nu putem scăpa, după cum nu putem scăpa de umbrele pe care le luăm drept realitate.

…pentru c-a fost odată ca niciodată, că de n-ar fi nu s-ar povesti (păcat că Heidegger nu știa română, c-ar fi fost mult mai entuziasmat de basmele românești decît de Hölderlin), o vreme în care cititorii Dilemei vechi ar fi știut că titlul e o referință la cartea Hannei Arendt, Eichmann în Ierusalim: Un raport despre banalitatea răului. „Dar de-acuş, / Zise el cu glas sfîrşit / Ridicînd un picioruş, / Dar de-acuş s-a isprăvit...” De-acuș, nu mai bag mîna-n foc cîtă lume știe că astea-s versuri

Că, de cînd a început pandemia, România este în topul țărilor cu cele mai puține zile de școală în Europa, nu pare să îngrijoreze prea multă lume, atunci cînd vine vorba de „punțile” dintre week-end-uri și zilele de sărbătoare.

Dacă e să ne luăm după toate expresiile românești care presupun îngurgitarea altui om sau măcar a unor părți din trupul omenesc, s-ar putea crede că sîntem un popor de canibali îndrăgostiți.

Cei de la Facebook nu glumesc cînd vine vorba despre oamenii buni – doar ei pot beneficia gratuit de acest serviciu (dacă au cont de FB, desigur).

Diferența dintre o societate bazată pe încredere și una clădită pe suspiciune e uriașă pentru că pleacă de la premise diferite despre natura umană și, implicit, despre relațiile interumane.

În germană, Beruf înseamnă deopotrivă „meserie” sau „profesie”, dar și „vocație” sau „chemare”.

Conștiința vederii de către altul funcționează ca o frînă morală.

Astăzi, nerușinarea nu mai presupune îndrăzneală, pentru că nu mai șochează pe nimeni.

Criza e o răscruce care, oricît de repede ai alerga, te obligă să încetinești și să cumpănești: e mai bine s-o iau la stînga sau la dreapta?

Pandemizarea amenință confortul identitar, cum a făcut-o și creștinismul în momentul în care a început să se pandemizeze, adresîndu-se tuturor oamenilor.