Cu egalitatea pre egalitate călcînd
…pentru că unele idei pot fi la fel de enervante precum un fir de păr crescut în nas. Știți despre ce vorbesc. Pe astea le smulgi dintr-una, chiar dacă îți dau lacrimile. N-are rost să îți prelungești agonia. Egalitatea e o astfel de idee – sublimă, mirifică, dar lipsește cu desăvîrșire. În numele egalității s-au produs unele dintre cele mai odioase crime din istoria umanității. În tratatul despre politică, Aristotel considera egalitatea prost înțeleasă sursa tuturor relelor și propunea ca alternativă echitatea. Pe scurt, echitatea în viziunea aristoteliană presupune a da egal egalilor și inegal, inegalilor. Sună ofensator pentru urechile noastre egalizatoare? Să ne gîndim: nu ar fi absurd să-l obligi pe copilul Mozart să joace baschet sau pe copilul Ghiță Mureșan să cînte la pian, doar pentru că toți copiii trebuie educați la fel? Nu e nevoie de vreun doctorat pentru a înțelege că nu sîntem egali decît în fața Domnului. Altminteri, sîntem unici – și ne place că sîntem așa: unii mai înalți, alții mai scunzi, unii mai pricepuți la baschet, alții mai pricepuți la pian, și tot așa.
E o binecuvîntare și-un blestem. Să începem cu blestemul. Dante (da, da, Dantele ăla, Alighieri, cu Divina Comedie) pomenește într-un tratat despre monarhia universală, scris pe la 1300 toamna, un blestem deja „vechi”: „Să ai parte de un egal în familie!”. Aproape o jumătate de mileniu mai tîrziu, pe la 1750 primăvara, Rousseau vorbește și el despre blestemul omului modern, divizat împotriva sieși, pentru că trăiește prin comparație: „Cînd se gîndește la ceilalți, se gîndește la sine, iar cînd se gîndește la sine, se gîndește la ceilalți.” Simplu spus, cînd mă gîndesc la alții, mă gîndesc la ei prin comparație cu mine: Sînt mai tînăr? Mai frumos? Mai bogat? Cînt mai bine la pian sau joc mai bine baschet? Etc. Pe de altă parte, cînd mă gîndesc la mine, mă gîndesc, de fapt, la ei: Ce părere au ei despre mine? Ce imagine proiectez? De poet? De prefect? De mafiot? De avocat? Etc. E o competiție pe care n-ai cum s-o cîștigi, de unde și nefericirea omului modern, apud Rousseau. Întotdeauna se va găsi vreunul sau vreuna care să arate mai bine, să cînte mai bine la pian sau să joace baschet mai bine. Nefericirea-i asigurată.
Există însă și o parte plină a paharului. Deși am scris mult despre ei (sau poate de aceea), puritanii nu sînt tocmai apropiați inimii mele – cu o excepție: John Winthrop. Fără să-l fi citit pe Aristotel-păgînul, Winthrop a fost profund influențat de varianta creștinată a Stagiritului – culmea, pe filiera catolică pe care, ca puritan, o repudia. Pe cînd se afla la bordul corabiei Arbella, care avea să-l ducă în Lumea Nouă, a scris Un model de caritate creștină, care începe abrupt, preamărindu-l pe Domnul pentru că a creat oamenii inegali. În ochii puritanului, inegalitatea aceasta e o binecuvîntare, servind atît un scop educațional, cît și unul de stimulare a iubirii intracomunitare. Pe scurt, ne iubim pentru că sîntem diferiți și avem nevoie unii de ceilalți.
Două secole mai tîrziu, Alexis de Tocqueville vorbește despre cele două impulsuri spre egalitate sădite în inima omului: unul orientat în sus, care-l face pe om să încerce măcar să-i imite pe cei mai buni, și unul orientat în jos, care-l face pe om să-i coboare pe toți la nivelul său. Pe acesta din urmă, Tocqueville îl numește un „instinct depravat” care-i face pe oameni să prefere egalitatea în sclavie inegalității în libertate. Am spus „egalitatea în sclavie”? Păi, taman acesta era argumentul central al celui mai flamboaiant apărător al instituției sclaviei, George Fitzhugh, un soi de Salvador Dalí al taberei pro-sclavagiste, chitit să impresioneze și să șocheze cu orice preț. Fitzhugh nu avea sclavi, era sărac, citea constant literatura aboliționistă, a călătorit în Nord să se întîlnească cu Harriett Beecher Stowe, autoarea Colibei unchiului Tom, dar s-a întors și mai convins că are dreptate: egalitatea e promovată de către capitaliștii veroși (din Nord), pentru a profita de pe urma celor mai slabi – negri, femei, copii etc. Pentru că atîta vreme cît sîntem toți egali, cei mai slabi nu pot invoca dreptul la nici un fel de protecție. E competiția în care „cel mai bun cîștigă”. Muncitorii albi din Nord ar trăi mai bine dacă ar fi sclavii cuiva decît sclavii societății, adică ai nimănui. Între socialismul căruia nu-i pasă de proprietatea privată și capitalismul căruia nu-i pasă de oameni, sclavagismul reușește să împace capra cu varza. (În treacăt fie spus, termenul „sociologie” apare pentru prima oară peste Ocean în două cărți pro-sclavagism. Mă tot întreb dacă amicii sociologi sînt conștienți de asta.)
Vi se pare un argument aberant? Este! Dar cum istoria are ironiile ei, argumentul e reciclat acum de grupări precum „Occupy Wall Street” care denunță capitalismul, și/sau militează pentru introducerea unei egalități împotriva naturii. La celălalt capăt al spectrului, avem mișcările identitare, începînd cu „Black Lives Matter”, care cere drepturi speciale pentru grupul pe care-l reprezintă. Și aici problema are rădăcini vechi în istoria Americii. Cînd, după Războiul Civil, s-a propus în sfîrșit extinderea dreptului la vot, doi buni prieteni au ajuns să se certe. Ca o susținătoare a drepturilor femeilor, Elizabeth Cady Stanton era asociată și cu mișcarea aboliționistă, unde unul dintre lideri era Frederick Douglass. Cum nimeni nu-și imagina că Congresul va accepta extinderea dreptului de vot la ambele categorii, întrebarea s-a pus: cine „merită” mai mult? Douglass a susținut că negrii, cîtă vreme femeile (albe) au un cuvînt de spus prin bărbații și frații lor. Stanton a susținut că femeile, pentru că ele sînt educate și știu ce votează, spre deosebire de negrii analfabeți care vor deveni masă de manevră. După cum știm, a cîștigat Douglass, iar femeile mai aveau să aștepte pînă în 1919. Partea bună e că Douglass și Stanton s-au reîmpăcat spre sfîrșitul vieții. Nelămuririle cu privire la egalitate însă persistă.
Propun, prin urmare, să tăiem răul de la rădăcină. Cu egalitatea pre egalitate călcînd, iată porțile echității. Să nu-l forțăm pe Mozart să joace baschet și nici pe Ghiță Mureșan să cînte la pian.
Alin Fumurescu este associate professor la Departamentul de Științe Politice al Universității din Houston, autor al cărții Compromisul. O istorie politică și filozofică (Humanitas, 2019).