Misterul voiniciei

Pe domnul Cucache îl ştia tot blocul. Era un element indispensabil al decorului copilăriei mele. Avea o garsonieră la subsolul clădirii şi se îngrijea – nu ştiu dacă oficial sau din proprie iniţiativă – de adăpostul antiaerian cu care fusese dotat, încă din construcţie, imobilul unde locuiam, alături de o puzderie de oameni, la sfîrşitul anilor ’70. Cucache trăia singur şi, probabil chiar din acest motiv, iubea copiii. Cînd coboram – întreaga gaşcă – în adăpostul „ALA” (fascinaţi de labirintul întunecos, prevăzut cu „ieşire” de urgenţă într-un... canal de pe o stradă învecinată), paznicul (cu simţ de răspundere) al locului ieşea imediat din cămăruţa lui. Nu ne alunga însă, ci, bonom, ne prezenta sistemele de siguranţă ale incintei (uşa blindată – ori cel puţin aşa o credeam noi – care se închidea cu „volan”, precum încuietorile giganticelor safe-uri de la CEC, reţeaua electrică, bazată pe generator propriu, a încăperilor, gurile de aerisire, camerele de depozitare a alimentelor etc.). Ne simţeam ca „în filmele de război”. Nu ne imaginam cum „vreun picior de nazist” (singurul inamic posibil în comunism) ar fi putut ajunge în interiorul acelei inexpugnabile cetăţi.

Atmosfera „marţială” era cumva întreţinută şi de pledoariile domnului Cucache. Ne spunea adesea cu entuziasm: „Băi băieţi, să mîncaţi pîni multă, bre, să creşteţi mari şi voinici. Băi, da’ pîni, băi, nu altceva, că asta dă putere, tătăică”. Demonstrativ, îşi încorda muşchii în faţa noastră. Era slab, iar maieul soios pe care-l purta tot timpul îi punea şi mai mult în evidenţă natura costelivă. I se zicea „Nea Franzelă”, dar nu numai din cauza compulsiei alimentare legate de pîine. Lucrase în industria panificaţiei şi, tot el povestea, ridica pe atunci, deodată, cîte zece navete cu baghete „Bucureşti”. „Aveam forţă, frăţie, nu glumă, mîncam cinci-şase franzele pe zi”, îşi amintea el cu nostalgie. Ca să fiu foarte sincer, nu cred că Nea Franzelă exagera. Şi-a adus odată, în adăpost, pe cînd noi ne jucam prin cămăruţele obscure ale labirintului, o pîine întreagă (franzelă albă), un ou fiert (tare) şi o ceapă (zdrobită). Şi le-a pus pe un ziar şi a început să mănînce tacticos. Lumea s-a oprit în loc, universul a părut atunci să încapă, cu infinitatea sa cu tot, în ronţăiala fascinantă a lui Cucache.

Treptat, am abandonat cu toţii joaca şi ne-am strîns, mesmerizaţi, în jurul lui Nea Franzelă. Înţeleseserăm, în mod tacit, că adevăratul spectacol era acolo şi nu prin closetele dezafectate din „ALA”. Omul lua înghiţituri imense de pîine, pe lîngă care strecura, parcimonios, îmbucături infime de ceapă şi ou. În răstimpuri, îşi încorda muşchii la noi şi spunea plin de amărăciune: „Ehei, taică, am îmbătrînit. Cînd eram tînăr, îmi cocea mama, la ţară, trei tăvi cu turte. Treizeci mîncam, singur, la o masă. Ehei, ehei...”. Inutil de precizat că, la sfîrşitul „ospăţului”, Cucache devorase deja, complet, pîinea, avînd încă la dispoziţie o jumătate de ou şi un sfert de ceapă. De asemenea, trebuie să precizez că mamele din bloc au pregătit în acea seară, la cină – speriate, desigur –, ouă fierte şi cepe zdrobite, punînd lîngă ele, cu ochi măriţi de groază, cîte o franzelă neîncepută. Îmi amintesc că, printre îmbucături „forţoase”, i-am rezumat lui taică-meu teoriile despre vînjoşenie ale domnului Cucache. Bătrînul m-a privit cu suspiciune şi mi-a retezat-o destul de abrupt: „Ia las-o tu mai moale cu adăpostul şi cu Nea Franzelă! Nu de alta, dar băiatul pare să aibă o turtă în loc de creier”.

Cu toate acestea, trebuie să recunosc că, un interval semnificativ de timp, Cucache a fost pentru noi etalonul forţei fizice, iar pîinea (pe care nu reuşeam totuşi, cu toate eforturile făcute, să o consumăm în exces) un fel de nectar al zeilor. Eram convinşi că, mîncînd sistematic turte şi franzele, ne îmbunătăţeam, invariabil, condiţia fizică. Apoi, lucrurile s-au schimbat, mai întîi sub influenţa lecturilor copilăriei. Din povestirile cu viteji ale lui Al. Mitru aflam că luptătorii lui Ţepeş sau cei ai lui Ştefan consumau doar miez de nucă şi miere de albine, pentru a se menţine în formă. În alte variante, războinicii medievali înfulecau, dimpotrivă, cu voluptăţi pantagruelice, berbeci uriaşi la proţap. Cavalerii lui Arthur – ieşiţi din sobrietatea iniţiatică a Mesei Rotunde – sfîrtecau claponi suculenţi şi plini de frăgezime. Mai recent, perspectiva s-a transformat dramatic, marii nutriţionişti sportivi insitînd pe virtuţile vegetarianismului. „Strîmbă-Lemne” nu are, după cum se vede, o tipologie fixă, el variind imagistic în funcţie de marotele fiecărei generaţii. 

Oricum, un lucru ştiu sigur: dacă acum patru-cinci decenii, un specialist în nutriţie de astăzi i-ar fi spus lui Nea Franzelă ce trebuie să mănînce pentru a avea muşchi, acesta din urmă s-ar fi umplut, instantaneu, de oroare, încordîndu-şi apoi, ameninţător, pectoralii.

Codrin Liviu Cuțitaru este profesor la Facultatea de Litere a Universității din Iași. Cea mai recentă carte publicată: Scene din viața unui universitar, Editura Junimea, 2023.