Andrei CORNEA

„Învățăm din istorie”? Da, relativ mai ușor pînă la limita străbunicilor. Apoi – anevoie sau deloc.

Se „strică limba”? Cumva, da. Dar nu asta ne indignează cu adevărat, ci faptul că nu mai sîntem noi aceia care o stricăm.

Și totuși, de ce și de unde atîta ură împotriva unui sistem generos – de fapt, unicul astfel în toată istoria lumii?

Și Simion, și mulți alții din AUR (și nu numai) cred pesemne cu toată puterea în vechiul mit că „evreii conduc lumea”.

Cei doi, omenește vorbind, se pot împăca; punctele lor de vedere, cel mai adesea – nu.

Ceea ce dă nota specifică și unică, cumva, centrului urban al Oradiei este prezența masivă a stilului „Secession”.

Am recăzut în timp. Cu ce-i rău.

Toți sîntem, în sensul originar măcar, „ipocriți”: sîntem, în diferite proporții, Impostorul, Actorul, Profetul și Ideologul.

Atunci de ce nu poate Justiția utiliza mărturia validă a Istoriei?

Nu-mi fac iluzii că argumentele mele (ca și altele) i-ar putea clinti pe adepții acestei „gnoze” de pe pozițiile lor.

Un mit grecesc povestește că un om, după ce a făcut un bine lui Zeus, a fost întrebat ce-și dorește drept răsplată.

La urmă e inevitabil ca noi toți să devenim, într-o anumită măsură, infectați cu morbul insensibilității etice.

Se inversează astfel o politică de decenii a universităților americane.

Ceea ce nu înseamnă că tentația de a profita de situația din Rusia, spre a impulsiona eforturile contraofensivei Ucrainei, nu rămîne mare.

Mai ales odată cu Facebook și alte rețele asemenea, egalitatea și democrația au triumfat.

Putem să nu-i credem pe oamenii de știință?

Da, Biblia, cu poveștile ei incomode, a speriat pe mulți slabi de înger de-a lungul secolelor.

Cîți nu scriu cu duiumul postări agramate și totuși se fac înțeleși, dovadă că primesc like-uri și au și urmăritori din belșug.

El privi în oglindă și, firește, se văzu pe sine însuși.

După ce, săptămîni, luni, ani, ai citit o sumedenie de cărţi și de autori, ba chiar o bibliotecă întreagă, încă nu ți s-a aprins becul?

Unora le plac mult, alții le urăsc, dar vorba e că s-au ținut neîntrerupt – am uitat de cîte mii de săptămîni.

Eroul lui Creangă s-a deșteptat porc și nu i-a fost rău, fiindcă a luat de nevastă o prințesă.

Un timp am sperat că lumea avansează global spre mai multă unitate, mai multă libertate, mai multă echitate.

Sînt, într-adevăr, unele indicii (chiar dacă nu întru totul doveditoare la această oră) că senatorul Văcaru se înșală.

Care e concluzia pe care o putem trage din asemenea judecăți, a căror tendențiozitate ideologică n-ar trebui să scape nimănui?

M-am prins unde stau rău IA și, ca să am ultimul cuvînt al omului, i-am cercetat în final la metaforă. Am întrebat: „Ce poți citi de pe buzele unei prăpăstii?”.

Aşa se explică, pesemne, de ce în filosofie s-a menținut „privilegiul” masculin, chiar şi în vremurile mai noi, de după emanciparea femeii.

Privite în ansamblu, aceste cerințe ale cultelor, care s-au așezat, din păcate și spre detrimentul lor, cred, la remorca BOR, nu vor încuraja deloc predarea Religiei într-un spirit tolerant

Ca să rezumăm printr-o imagine totul: ducem o viață de anexă a telefonului mobil.

Cîte unul se crede central fiindcă e bătăușul clasei; un altul, fiindcă e al planetei.

Dar marginali cumva sîntem cu toții.

Moartea sa în închisoarea comunistă e desigur regretabilă și trebuie pusă pe seama ororilor celuilalt totalitarism, dar ea nu scuză servilismul precedent.

Iar cînd ne lipsesc structural răspunsurile adecvate, povestea lipsei de răspuns e și ea un fel de răspuns.

Am remarcat pe FB că unii observatori s-au arătat surprinși, alții nedumeriți.

În tot cazul, omul tradițional știa cărui dumnezeu să se închine și cum s-o facă. N-avea de ales decît în ce fel să urmeze tabla valorilor prescrise.

Dar se poate întreba cineva: dacă răul nu se activează fără o anumită, fie și mică, proporție de bine, de ce binele însuși nu e mai puternic și mai activ?

Dacă acestea sînt așa, înțelegem pasiunea modernă pentru monarhia constituțională. Cu regii și prinții Angliei mai ales sîntem toți „vecini” prin intermediul presei, al Internetului și acum, iată, al unei cărți.

Închiși, așadar, aproape ermetic fiecare în bula noastră, incapabili să iubim și să apreciem ceea ce alții, din altă bulă, iubesc sau apreciază, în cel mai bun caz mai păstrăm numai atîta: nostalgia unei unități și comuniuni pierdute.

Ne mărturisim însă surprinderea că o societate, care se prezintă pe sine drept creștină, se poate considera pe sine în ordine fără acest fundament.

Oricare dintre noi este, în definitiv, un Siddharta care, la un moment dat, evadează din parcul palatului, vede mortul și încearcă să trăiască în continuare cum poate – oricît de departe ar rămîne de condiția de Buddha.

Sau poate, dacă un zeu ți-e propice atunci cînd te aștepți mai puțin, mai ai o soluție – cea mai bună: iubește.

Cît despre sintagma „scena politică”, aceasta a devenit atît de banală şi de tocită de utilizarea continuă, încît nici nu o mai luăm în seamă.

Bine, dar de ce totuși au nevoie să-și pună la rever acest păcătos de dr.? Vanitate?

abandonînd umanitatea pentru un scurt răstimp, a împrumuta aripile de la îngeri.

Unii se încruntă și se supără zilele astea cînd văd că sîntem mereu amînați de la „intrarea în Schengen”.

„Pe cît putem discerne, unicul sens al existenței umane este să aprindă o lumină în tenebrele ființei ca atare”

A fost o minciună măreață și scuzabilă, crede Liiceanu, în perspectiva scopului nobil – salvarea umanității de teama de moarte.

Tot ceea ce Biblia atribuie lui Moise, lui Iosua, Judecătorilor, lui David și Solomon, acești autori greci și romani, adeseori ostili evreilor contemporani, îi atribuie lui Moise singur.

Felul în care Tucidide descrie războiul peloponeziac constituie, de foarte multă vreme, un fel de paradigmă esenţială a competiţiei dintre două mari puteri.

Să fim bine înțeleși: nu ne deranjează, ci dimpotrivă, faptul că cei doi istorici au devenit profesori de democrație în SRI și că fac lumină asupra „crimelor și abuzurilor Securității”, dar și asupra „participării agenților statului la Holocaust”.