Andrei CORNEA

Probabil, totuși, că determinismul geografic joacă un anume rol în judecățile noastre politice, sociale, culturale, dar, ca orice determinism, are limite. Iar cînd încercăm să vedem dincolo de ele, nu putem ignora o decizie morală, adică libertatea.

Miracolele sînt prin definiție nu numai încăpățînate, ci și cad nepoftite peste gazde.

Nu, Adrian Păunescu nu a fost un „colaboraţionist”. El a fost un coautor, poate printre cei mai importanţi, al cultului lui Ceauşescu.

Stimulezi complicitatea cititorului. Îi arăți cît de mult îl înțelegi, pînă ce vigilența îi scade.

A declara răul radical inexistent, deoarece, chipurile, ar fi „inadecvat unei societăți secularizate”, mi se pare o monstruozitate.

Vremurile ne cer curaj, nu sofisticărie, limpezime morală, nu încîlceală printre teorii, simplitate în convingeri, nu lîncedă indecizie între nuanțe.

Politeismul este relativ favorabil toleranței și pluralismului.

Rămîne aproape întotdeauna în istorie un rest inexplicabil prin considerente pur raționale, prin forțe obiective, prin factori clasificabili și relevanți statistic ori prin determinisme sociale.

Președintele Franței, Emmanuel Macron, a declarat de două ori, nu o singură dată, că „nu trebuie umilită Rusia”.

Faptul că despre noi înșine știm încă de mult cam tot ce se poate ști esențial e dovedit și de altceva: perenitatea marilor opere literare clasice – autorii lui Ghilgameș, Arjuna, Oedip, Hamlet, Don Quijote, Don Juan, Anna Karenina știau deja tot ce știm și noi despre sufletul și cugetul omului.

Nu, Occidentul nu-i excomunică nici pe Dostoievski, nici pe Tolstoi, nici pe Bulgakov, nici pe Pasternak, nici pe Ceaikovski, nici pe atîtea alte genii din literatură, muzică sau film.

Relativa mizerie morală a lumii europene se oglindește și în insuficiența modelelor pe care ea le-a ales.

Diversitatea și amploarea capacităților noastre de a minți, de a ne minți, de a-i minți pe ceilalți, de a spune falsul, intenționat sau nu, sînt uluitoare.

Unde sînt certurile de odinioară precum cele dintre Ponta și Antonescu, care au condus la ruperea USL-ului?

Este însă și altceva, încă mai sinistru, în acest tip de eufemisme politico-ideologice: ele servesc la dezumanizarea adversarului, eliberînd conștiința de orice reproș pentru un act criminal.

A sancționa un război cu calificativul de „sfînt” e o străveche ocupație a religiilor lumii.

Credința în capacitățile de anticipare ale autocrațiilor ține în mare parte de propagandă.

O altă problemă, și mai mică, este că prim-ministrul, prin intermediul avocaților și al procurorilor, a reușit să împiedice, pe chestiuni procedurale, analizarea tezei sale de doctorat de către CNADTCU.

Regimurile comuniste au fost modele de sclavie colectivă; totuşi, ele au fost şi susţinute popular într-o măsură însemnată.

Am vrut „umbrela” mai mare și mai puternică americană și numai apoi mult mai colorata umbreluță europeană.

Istoria revine obsesiv pe urmele ei, iar consecințele apar treptat: acum e episodul cînd fiara de pradă atacă și tot ea pretinde că e ea în pericol.

Percepem o ironie: Gogol, marele scriitor rus, era ucrainean.

Războaiele și epidemiile au format întotdeauna un cuplu reușit.

A devenit în două zile eroul ucrainenilor și imaginea vie a unui nou David în luptă cu monstruosul Goliat.

Noutatea tehnologică nu e atît că „se cunoaște” ce fac rușii în jurul Ucrainei, ci mai ales că nu mai e nevoie de guvernele american, britanic etc. pentru a confirma sau verifica cele mai multe dintre informații.

Dacă Putin și-a închipuit că amenințările și armatele sale divizează aliații occidentali, deja se vede că a calculat greșit.

Oamenii respectivi sînt experți în toate: cunosc medicină, farmacologie și epidemiologie fără să le fi învățat.

Ceea ce îndurăm din lume îi constituie oare și regula sau, de fapt, reprezintă numai o aproape generală excepție de la o regulă încă ascunsă a naturii umane?

Un regim care își asasinează disidenții, unde competitorii politici sînt otrăviți, care înăbușă vocile critice ale jurnaliștilor independenți, care marchează cu semnul infamiei – „agent străin” – ONG-urile independente și critice.

Nu vom fi nici mai sănătoși, nici mai ecologici, nici mai avuți grație telescopului James Webb.

Talibanii de toate confesiunile și ideologiile au un singur mare inamic: liberalismul și democrația.

Mărturisesc că nu pricep de ce susțineți că v-am înțeles greșit atunci cînd am afirmat, într-un articol din Dilema veche, că excludeți morții sau nenăscuții din conceptul (ideea) de umanitate.

Corpul de funcționari din administrații și agenții e infestat de impostură – de oameni care nu sînt pregătiți pentru funcțiile și sarcinile ce le revin.

Socrate reușește să-l facă pe un tînăr sclav, complet ignorant, să descopere cumva singur soluția unei probleme de geometrie elementară.

Oamenii morți sînt, conceptual, la fel de oameni ca și noi, deși nu sînt același fel de oameni.

A apărut o născocire ciudată în satele dimprejurul nostru. Vin la noi călători și negustori care vor să ne-o vîndă și nouă, la schimb cu cîteva oi și capre.

Rezultatul: un număr disproporționat de mare de morți la milionul de locuitori, în raport cu restul țărilor din Uniunea Europeană.

Degeaba le spui că raționează fals, le arăți statistici, date relative ale mortalității și incidenței.

Cea mai mare rată de supraviețuire în lagărele naziste au avut-o comuniștii și sectanții.

Societatea românească are, se pare, acum un numitor comun: supărarea, indignarea pe cîțiva guvernanți.

Aflu zilele astea despre oameni care au încercat să-și falsifice certificatul de vaccinare („pașaportul verde”).

Trebuie incriminate sever acele afirmații care stîrnesc ura și teama față de corpul medical, care produc teorii conspirative ce susțin, în principiu, că medicii vor răul pacienților.

Sînt lucruri pe care nu le-am mai văzut din 1989 și pe care speram că nu le vom mai vedea niciodată.

Cum e posibil să ducă direct în șanț și guvernarea, și partidul, și țara?

O majoritate a populației nu vrea să imite Occidentul în ceea ce privește dorința de vaccinare contra COVID-19.

Există un drog al puterii care dă adicție mai mult ca heroina. Uneori, fenomenul e aproape fulgerător, precum la actualul nostru premier.

Literatura e o formă de ocol, o modalitate rafinată de a amîna scadențele, spunînd între timp fel și fel de povești, iar unii dintre oameni încep să scrie mai tîrziu acele povești.

Ceea ce vedem la noi e lașitate și abordare populistă: nu cumva să-i supărăm prea rău pe diferiții antivacciniști.

Majoritatea actorilor principali, aparent, nu-și mai înțeleg nici măcar interesul fundamental, necum regulile moralei pe care le calcă nestingherit.

Sîntem niște oameni fericiți, care trăiesc într-o țară fericită, chiar dacă suspectez că nu v-ați dat seama pînă acum.