Între artă și viață
O străveche dispută s-a reactivat zilele trecute pe FB, avîndu-i drept protagoniști pe scriitorul Bogdan-Alexandru Stănescu, cu unul din romanele sale, și pe activistul civic Valeriu Nicolae; disputa privește raporturile, așa-zicînd, dintre literatură și viață. Bineînțeles că, așa cum ne-am obișnuit, disputa s-a dus cu acrimonie de o parte și de alta, cu unele intervenții supărătoare de la terți, oricum, cu destulă neînțelegere de pretutindeni.
N-am nici o intenție să fac pe arbitrul, mai ales că n-am citit romanul în discuție, ci formulez numai o opinie mai generală asupra temei. Mai întîi, chiar vechimea disputei – de pe vremea lui Platon și a adversarilor poeziei homerice, mai tîrziu a literaturii biblice – ne previne că cearta n-are o soluție generală, ci cel mult una provizorie, bună pentru o situație particulară.
În al doilea rînd, sîntem datori să admitem că limitele dintre ficțiune și viață sînt extrem de fluide. Întotdeauna biografia autorilor a influențat ficțiunea, dar totuși a lua tot ce spune un autor „la persoana întîi” drept confesiune biografică este o eroare. Dar cît de mare e eroarea – este imposibil de decis adesea. Pe de altă parte, nimeni nu-l poate împiedica pe un cititor să reacționeze șocat înaintea unui text literar fie din cauza limbajului ori a conținutului, cît și să se considere ofensat din cauza imaginilor pe care autorul le prezintă despre anumite categorii sociale, etnice, religioase, rasiale, sexuale. Dacă, să zicem, mie mi se pare că anumite părți ale unei opere de ficțiune – să spunem Neguțătorul din Veneția,ca să dau un exemplu clasic – frizează antisemitismul și că toată intriga piesei se învîrte în jurul stereotipului evreului „mîncător de creștini”, e absurd ca cineva să încerce să mă convingă de contrariul. Iar a-mi spune că am eu prejudecăți (bias) din cauza originii, n-are nici o valoare și nu duce nicăieri: îi pot răspunde autorului, cu aceeași monedă, că el însuși are prejudecăți de semn contrar tot din cauza originii. Interpretarea este și trebuie să rămînă liberă și, atîta vreme cît e civilizată, e legitimă. A face apel la „autonomia esteticului” pentru a închide gura cititorului respectiv e, în plus, contraproductiv: căci toți autorii aspiră să exprime, într-un fel sau altul, viața. Ceea ce înseamnă că, punînd o barieră prea înaltă între ficțiune și viață, riscul este ca ficțiunea să-și piardă din efect și interes. Dar poate – va spune cineva – ar trebui ca autorul să se disocieze de personajele sale rasiste, antisemite, violente etc. Dar cum s-o facă? Explicit, poate fi ridicol. Implicit, unii nu-l vor crede. De fapt, autorul nu se poate disocia complet de personajele sale, dar nici nu e totul în personajele sale.
În al treilea rînd, trebuie să ne consolăm cu faptul că există capodopere și opere de valoare – nu mai vorbesc despre autori – care nu respectă cerințele eticului, bunei-cuviințe, religiei etc. nici de azi și nici de ieri. Da, Homer era blasfemiator față de zei și eroi, Biblia e adesea plină de cruzimi, e etnocentrică, misogină, violentă. Evangheliile sînt manifeste anti-iudaice, ca să nu spunem, făcînd un anacronism, antisemite. Decameronul lui Boccaccio e licențios și misogin la culme, Shylock al lui Shakespeare și Fagin al lui Dickens sînt expresii ale antisemitismului popular din vremea lor; în Pe aripile vîntului al lui Margaret Mitchell, negrii sînt prezentați condescendent și paternalist, posibil umilitor etc. Asta nu schimbă faptul indiscutabil că aceste opere (și altele cu defecte similare) sînt niște capodopere. Într-un sens mai larg, literatura și arta de valoare tind să fie șocante și ar fi o mare neînțelegere a le îndulci de plano. De aici rezultă, de asemenea, că ele trebuie prezentate și publicate ca atare, în integralitatea lor aspră. Orice cenzură totală sau parțială, pe lîngă inutilitatea ei în epoca noastră, este și ridicolă: dacă interpretarea e liberă, ar fi absurd ca tocmai creația și prezentarea ei să fie îngrădite.
Fapt este că, din păcate, valoarea literară și artistică și principiile etice se despart adesea. Sau, dacă vreți, în lumea noastră, binele, frumosul și adevărul nu formează un mănunchi coerent și concordant, așa cum credeau unii dintre gînditorii vechi. E regretabil, dar, așa cum arată și Isaiah Berlin, e inevitabil. În particular, pot premia cu un premiu literar o carte pe care unii (poate chiar eu însumi) o găsesc cu pasaje posibil ofensatoare, chiar dezgustătoare la adresa romilor, a evreilor, a femeilor, a negrilor. N-o premiez fiindcă are acele pasaje, ci fiindcă are valoarea literară pe care o are. O premiez, explic eventual de ce, și apoi tac. N-are rost să mă justific și să-l „salvez” pe autor, invocînd caracterul ficțional al pasajelor și al contextului. Nici nu voi încerca să „închid gura” celui care își exprimă frustrările, subliniind de pildă existența distanței dintre eul narativ și eul auctorial. Juriul literar nu decide asupra moralității sau „corectitudinii” operei, dar nici un alt tip de juriu n-are ce decide în materie de literatură.
S-o spunem limpede: Așa cum nu-l putem obliga pe autor să adopte punctul de vedere al cititorului ofensat și să publice numai ceea ce nu ofensează și nu îndurerează pe nimeni (ar face mai bine să tacă atunci), nici cititorului respectiv nu-i putem cere să renunțe la sentimentele sale de frustrare, dacă ele sînt autentice. Ambii au dreptatea lor pe care e just să și-o exprime public, fără a fi stigmatizați sau certați pentru asta. Însă cele două dreptăți sînt fundamental incompatibile. (Ceea ce înseamnă că trebuie, instituțional vorbind, respectate ambele într-o societate liberă.) Cei doi, omenește vorbind, se pot împăca; punctele lor de vedere, cel mai adesea – nu.
