SITUAȚIUNEA

Cu alte cuvinte, în politică e nevoie și de un dram de noblețe. Chiar dacă – și tocmai dacă – adversarului îi lipsește.

Se „strică limba”? Cumva, da. Dar nu asta ne indignează cu adevărat, ci faptul că nu mai sîntem noi aceia care o stricăm.

În contextul autohton, cel de-al treilea sfat al dlui Shultz nu e valabil doar pentru miniștrii de Externe. Dar să nu ne facem iluzii. Nimeni nu-l va lua în serios.

Și totuși, de ce și de unde atîta ură împotriva unui sistem generos – de fapt, unicul astfel în toată istoria lumii?

Să conduci fără să conduci, să munceşti fără să munceşti, să obţii performanţa fără obsesia ei toxică.

Și Simion, și mulți alții din AUR (și nu numai) cred pesemne cu toată puterea în vechiul mit că „evreii conduc lumea”.

Și îi prefer pe Emil Brumaru și pe Toto Cutugno lui Gheboasă.

Cei doi, omenește vorbind, se pot împăca; punctele lor de vedere, cel mai adesea – nu.

Ceea ce dă nota specifică și unică, cumva, centrului urban al Oradiei este prezența masivă a stilului „Secession”.

Recunosc, totuși, că în asemenea împrejurări se face auzit, în sufletul meu, și cîte un drăcușor.

Am recăzut în timp. Cu ce-i rău.

La el acasă, adică în ţările dezvoltate, capitalismul încearcă să se reformeze, dezvăţîndu-se de rutina proprie.

Despre obiectivitatea valorii, în speţă a frumosului, încercase şi Platon să afle ceva, în Hippias Maior.

Toți sîntem, în sensul originar măcar, „ipocriți”: sîntem, în diferite proporții, Impostorul, Actorul, Profetul și Ideologul.

Pentru a ocupa o funcție publică așa trebuie să fii! Melancolic și imobil ca un spectator ghinionist!

Atunci de ce nu poate Justiția utiliza mărturia validă a Istoriei?

Nu-mi fac iluzii că argumentele mele (ca și altele) i-ar putea clinti pe adepții acestei „gnoze” de pe pozițiile lor.

Inventarul acestor melancolii se poate extinde indefinit…

Dispariția lui Alain Besançon afectează grav șansa lumii noastre de a cereceta și pricepe temeinic și adecvat ce-am trăit și ce trăim.

Un mit grecesc povestește că un om, după ce a făcut un bine lui Zeus, a fost întrebat ce-și dorește drept răsplată.

Şi apropo de primarii Bucureştiului, cum o fi să te instalezi în linia Dimitrie Brătianu, C.A. Rosetti, Nicolae Fleva, Grigore Cerchez, Pache Protopopescu, Nicolae Filipescu, Barbu Ştefănescu Delavrancea, Mihai. G. Cantacuzino şi Vintilă Brătianu?

La urmă e inevitabil ca noi toți să devenim, într-o anumită măsură, infectați cu morbul insensibilității etice.

Vom încerca recuperarea unei galerii de posibile modele pentru cei care se ocupă astăzi de trebile țării.

Se inversează astfel o politică de decenii a universităților americane.

Fără iluzii și fără nerăbdare.

Ceea ce nu înseamnă că tentația de a profita de situația din Rusia, spre a impulsiona eforturile contraofensivei Ucrainei, nu rămîne mare.

Credința și îndoiala merg împreună. Nu e posibilă credința fără îndoială, iar cine nu se îndoiește e nebun.

Mai ales odată cu Facebook și alte rețele asemenea, egalitatea și democrația au triumfat.

Dilemele se depăşesc, adesea, nu prin manevre solemne şi prin ieremiadă, ci prin identificarea a ceea ce, în ţesătura vremii, e îngustime fudulă şi caraghioslîc.

Putem să nu-i credem pe oamenii de știință?

Mă opresc, melancolic, aici.

Da, Biblia, cu poveștile ei incomode, a speriat pe mulți slabi de înger de-a lungul secolelor.

Pe scurt: nu sîntem de acord ca, dacă 25 de parteneri ne vor în Schengen și doi nu, dreptatea să fie de partea celor doi.

Cîți nu scriu cu duiumul postări agramate și totuși se fac înțeleși, dovadă că primesc like-uri și au și urmăritori din belșug.

O cauză frecventă a derapajului oratoric este confuzia, mai mult sau mai puţin conştientă, a genurilor.

El privi în oglindă și, firește, se văzu pe sine însuși.

Ne lăsăm sau nu ne lăsăm pe mîna „experţilor”? N-avem de ales. Ne lăsăm. Dar pe mîna căruia dintre ei?

După ce, săptămîni, luni, ani, ai citit o sumedenie de cărţi și de autori, ba chiar o bibliotecă întreagă, încă nu ți s-a aprins becul?

Toți sînt slujbași de mîna a doua ai propriului destin.

Unora le plac mult, alții le urăsc, dar vorba e că s-au ținut neîntrerupt – am uitat de cîte mii de săptămîni.

Un profesor bun e cel care livrează suficientă materie umană pentru a fi admirat.

Eroul lui Creangă s-a deșteptat porc și nu i-a fost rău, fiindcă a luat de nevastă o prințesă.

Un timp am sperat că lumea avansează global spre mai multă unitate, mai multă libertate, mai multă echitate.

Sînt uimit, de mai multă vreme, de comportamentul public al ÎPS Teodosie de la Constanța.

Fără o exigenţă pascală neîntreruptă, sărbătorirea, o dată pe an, a „mormîntului gol“ riscă să devină rutină jubiliară, un soi de „1 Mai“ bisericesc.

Sînt, într-adevăr, unele indicii (chiar dacă nu întru totul doveditoare la această oră) că senatorul Văcaru se înșală.

Frază tipică de latin ne-spaniol: „Știi dumneata cine sînt eu?! Avocatul X, fost consilier în ministerul Y, rudă cu principele Z”.

Care e concluzia pe care o putem trage din asemenea judecăți, a căror tendențiozitate ideologică n-ar trebui să scape nimănui?

Lozinci pe pereții cantinelor muncitorești: „Mestecînd cu grijă mîncarea, ajuți societatea”, „Carnea e vătămătoare”, „Un om conține tot atîtea grăsimi cît 200 gr. de carne”.

M-am prins unde stau rău IA și, ca să am ultimul cuvînt al omului, i-am cercetat în final la metaforă. Am întrebat: „Ce poți citi de pe buzele unei prăpăstii?”.