O scrisoare inedită de la Ion Ianoși

În maldărele de scrisori primite de-a lungul anilor (și pe care încerc să le organizez) am dat, zilele trecute, peste cea de mai jos, trimisă de Ion Ianoși. O reproduc, nu pentru că îmi face complimente „colegiale”, ci pentru că formulează civilizat, dar limpede, obiecții față de unele texte ale mele. E, cred, un exemplu de dialog între oameni radical diferiți ideologic, dar capabili de cordialitate autentică. Ion Ianoși a fost un intelectual de stînga consecvent pînă la capăt (a murit în 2016), dar a tratat întotdeauna relația cu „tabăra opusă” nu în termeni de front, ci în termeni de complementaritate. Și ar fi păcat ca portretul lui să-și piardă relieful meritat. „Isprăvile” lui culturale sînt însemnate, tocmai printr-o combinație rară între consecvență cu propriile convingeri și disponibilitate autentică pentru convingerile altora. E lucru rar! Un model de rigoare deschisă, de bună vecinătate. Am fost, de altfel, vecini la propriu (locuiam in case situate spate in spate, la colțul dintre străzile Louis Blanc și Paris). Îl vizitam des și petreceam seri lungi de dezbatere amicală, păstrîndu-ne, nestingheriți și profitabil, amplasamentul teoretic distinct. Reproduc textul de mai jos, cu nostalgică afecțiune și incluzînd o conotație omagială pentru cel care, între altele, a organizat, în 1972, la București, Congresul internațional de Estetică și a semnat referate cald favorabile, pentru edituri care aveau nevoie de „garanții” ideologice ca să poată publica fără riscuri cărți ca Jurnalul de la Păltiniș și Epistolar...

Acum o oră am primit Viața Românească 4/87. Și am citit imediat „Sensul culturii în lumea contemporană” (text al unei conferințe ținute la Lugoj în 1982, n.m., A.P.). Nu mă pot abține de a vă felicita: e un text excelent. Se simte legătura cu Minima Moralia, căutările sînt aceleași, visul tainic al „depășirii” și bărbătească recunoaștere a eșecului. Două remarci. Ader întru totul la polemica împotriva deplasării „de la conținut la formă” (polemică sprijinită de Epictet). Dar pentru ce v-ați oprit la enunț? „Formalismul” face ravagii printre colegii noștri – talentați – dintre criticii literari, „metodele” au ajuns preocupare de sine stătătoare, „limbajele” sînt privite adesea în sine. Fenomenul începe să atace... literatura însăși. Înțeleg rostul compensator (asta se poate, ca refugiu din ce nu se poate), dar rezultatul e exterior nevoilor de fond, culturale și nu numai. Ar fi meritat să particularizați „conținutismul” (iertați termenul). Și aici ajungem la a doua chestiune. Transcenderea, mediată de cultură o vedeți orientată către sacru. Dar mîntuirea efectivă pare a nu mai fi... mîntuitoare. Și atunci? În vorbe, recunoașteți și alte „ieșiri” – de la existențiale la cele morale; în fapt, ajungem la „insuportabilul lipsei de convingeri”, din care ne-ar putea scoate doar... „profunzimea de deasupra”. Accept utopia – orice utopie care susține umanitatea din noi. Dar procedați la fel, cu alte multe utopii care și ele se vor „de conținut”, adică răspunsuri la prima parte – presupusă de Epictet – a filozofiei? Utopia poate „acționa” transcendent chiar în treburi de viață: să crești un copil cu gîndul să te continue (deși ar putea ajunge mitocan); să speri într-o reașezare a vieții mai dreaptă – cu toate că ea te infirmă mereu... Nu cred că utopia existențială, cea morală, cea socială etc. ar fi mai puțin acceptabile decît utopia religioasă – deși sînt mai incomode, fiindcă preceptul „să nu furi” ar putea fi infirmat la primul furt. Paradisurile pămîntene s-au destrămat „infernal” – cele din ceruri se mențin inalterabile! Cum s-ar zice: v-am „prins” într-un flagrant delict de fraternizare cu cei pe care nu-i acceptați (sau înțelegeți). Mi-ați mărturisit, odată, inaderența la imperativul categoric kantian. Dar cît de minunat utopic este el – și cît poate fi, în consecință, de eficient: măcar pentru Kant, în calitate de combustie de o viață, pentru a scrie Criticile. Infinit mai modești, n-am putea reface experiența? Adică să fim morali în chiar producerea culturii? Încăpățînarea în a gîndi și scrie nu e un act eminamente moral? Sau încăpățînarea de a sta aici și de a face cultură? În fond, pentru ce n-ar fi moral-cultural gestul de a învăța studenți sau de a ține o conferință la Lugoj!? – în speranța de a-i face pe auditori ceva mai buni. Subzistăm în condiția intervalului, de acord. Dar între instinct și sacru ne putem insinua în felurite chipuri; chiar dacă speranța ne e iluzorie – e cazul să admiteți restricția, ca unul care faceți cu ochiul sacrului...

Încă o dată: textul e minunat, mă simt întru totul solidar cu el. Sînt gata să pornesc din același punct – gata spre o relativ altă desfășurare ulterioară. Problema e din nou dacă putem dialoga, chestiune pe care am pus-o în Epistolar (unde jucăm... împreună). Un moment m-am simțit vizat de referirea la cei care citează într-o singură frază pe Mallarmé, Marx și Origen; dar – neomogeni – dintre ei aș putea omogeniza doi măcar: pe Origen și Marx (sînt dispus oricînd la demonstrații). În fine, ar merita să mai discutăm despre tot ce ați spus, atît de incitant, la Lugoj. Iertați-mi forma scrisorii, abruptă și nestilizată: ce mi-a venit la gură am și pus pe hîrtie, în zece minute. Vă doresc cît mai multe asemenea meditații – blînd transcendente. Cu cele mai afectuoase gînduri (și doamnei Catrinel),

Ianoși