O fabulă a lui Socrate

Răul intră în viață și în istorie uneori sub forme masive, radicale, totale – Holocaustul, Gulagul, în general extremele totalitarismelor. Avem atunci „Diavolul în istorie”, pentru a cita titlul cărții lui Vladimir Tismăneanu, ori pe străvechiul Ahriman al perșilor, adică o forță metafizică activă, contrară Binelui și lui Dumnezeu. Răul nu e înțeles – precum într-o mare parte a filozofiei antice – ca o slăbire sau o absență a Binelui, concepție relativ optimistă care oferă ansamblului lumii un sens și o frumusețe de operă de artă, cu „lumini și umbre”, ci e un război teribil, lipsit de final, dar aproape și de finalitate.

Sînt atent însă mai ales la un alt aspect al Răului – nu opus, ci complementar Răului total: insinuarea lui treptată în viețile noastre individuale și în societate sub forma pervertirii virtuților și a binelui. Avem de-a face acum cu un Rău care nu atît contrează Binele, cît îl utilizează abil și care, de obicei treptat, aproape pe nesimțite, îl preface în opusul său, fără ca vreodată să poți stabili exact limita unde încetează unul și începe celălalt. Astfel încît a te vindeca de acel rău poate să însemne și a te priva de binele originar respectiv.

Astfel, mai întîi observăm că aproape toate virtuțile noastre se pot „întoarce pe dos” devenind vicii: erau bune, dar „s-au sucit” și sînt rele acum. Sînt tot ele, dar se uită în direcția opusă, sau poate numai „se uită strîmb”: generozitatea devine risipă, severitatea – cruzime, spiritul de dreptate – intoleranță, toleranța – slăbiciune, pietatea – habotnicie, sinceritatea – cinism etc. În același sens, romanii spuneau: „Summum ius, summa iniuria”. Există și un alt mecanism: anumite calități, să spunem loialitatea sau încrederea, sînt capturate într-un anumit sistem social și politic și ajung în sclavia Răului, cum s-a întîmplat în Germania nazistă. Spiritul de sacrificiu pentru binele comunității devine – la grupările teroriste din zilele noastre – instrument predilect pentru crimă în masă. Solidaritatea – în loc să servească cauzele bune – ajunge pervertită în solidaritate de gangsteri. În comunism, spiritul de dreptate devenea voință de expropriere. Din acest punct de vedere, să reluăm o veche observație, anume că niciodată Răul n-ar fi putut fi atît de masiv dacă n-ar fi fost opera unor oameni deosebit de valoroși prin calitățile lor intelectuale și sufletești. Mediocritatea nu naște decît un rău mediocru și chiar celebra „banalitate a Răului” a Hannei Arendt nu rămîne chiar simplă mediocritate, ci mediocritate cuplată la o ideologie.

Și ajung astfel la Răul suprem din timpurile noastre – Răul ideologiilor, în mod evident o pervertire a Binelui. În sensul cel mai general, ideologia e o pervertire a unei filozofii sociale și politice: schematizarea, simplificarea, reducționismul, elementarizarea unei gîndiri complexe sînt metodele obișnuite pentru realizarea acestei transformări. Dar ideologia „sucește” și religia: aduce pe pămînt divinitatea și o transformă în Conducător; face din Biserică partid, din apocalipsă – revoluție, din paradis – cetatea „viitorului luminos”, din preot – aparatcik. De asemenea, ideologia pervertește știința: așa-numita „știință ariană” a naziștilor, elucubrațiile biologiste ale lui Lîsenko, știința „maoistă” au arătat-o cu asupra de măsură. Dar și actuala „critical race theory” și diferite elucubrații stîngiste din științele sociale (și nu numai sociale) deturnează cunoașterea academică și o pervertesc într-un gunoi epistemic. Și, la urmă, ideologia pervertește morala: așa cum am spus, calitățile sînt „dez-orientate”, adică nu se mai orientează spre Bine, ci spre un scop ștampilat de ideologie. Cutare este conștiincios și cu simțul datoriei: îndoctrinat cu ideologie, ajunge să servească conștiincios un lagăr de exterminare. Cutare e curajos: are curajul să pună o bombă care să omoare civili. Cutare își iubește patria: în imperiul ideologiei devine un naționalist șovin, care îi urăște pe „străini”. Cutare destestă privilegiile averii: la ordinul partidului, trage cu mitraliera în „culaci”... 

În 1789, Revoluția Franceză proclama că „orice suveranitate provine de la națiune”. Altfel spus, fusesese suprimat privilegiul regilor care exercitau suveranitatea în virtutea unui pretins mandat divin, primit „prin grația lui Dumnezeu” în momentul ungerii. Bine „orientată”, această suveranitate imanentă și nu transcendentă avea să dea naștere democrației moderne și liberalismului. Pervertită și „dez-orientată”, tot ea însă va naște naționalismul, șovinismul și fascismul, ba chiar și „național-comunismul”. Drama este că originea comună face greu de separat în practică virtutea de viciul pervers. În general, tragedia modernității nu este numai că are de-a face cu Răul radical, născut mai ales de ideologii, dar că e foarte anevoie, în multe cazuri, de excizat chirurgical un rău sau un altul, pentru a păstra intact numai ce-i bine. Platon cunoștea această cvasi-inseparabilitate a răului de bine: el ne spune că, aflat în închisoare, Socrate este dezlegat pentru a primi vizita prietenilor sosiți să-l salute pentru ultima oară înainte de execuție. Frecîndu-și piciorul amorțit, filozoful observă:

„Prieteni, cît de straniu pare a fi lucrul ăsta pe care oamenii-l numesc plăcere! Ce uimitoare natură are ea în raport cu contrariul, cu suferința! Ambele nu vor să stea simultan la om, dar, dacă o urmărești pe una dintre ele și o prinzi, e aproape necesar s-o prinzi și pe cealaltă, de parcă ambele atîrnă de un singur capăt. Cred că, dacă s-ar fi gîndit la asta, Esop ar fi compus o fabulă, cum că Zeul, deși a vrut să le despartă din lupta lor, n-a reușit și le-a legat capetele împreună; de asta, acolo unde sosește una dintre ele, urmează mai tîrziu și cealaltă. E ceea ce am pățit și eu: după ce m-a durut piciorul din cauza legăturii, iată că a urmat și plăcerea” (Phaidon, 60b).