Despre (in)disciplina de partid
De multe ori, cînd răsfoiești istoria contemporană a patriei, ai impresia că dai mereu peste aceeași pagină… Evident, nu e vorba de o repetiție mecanică, ci de conjuncturi care scot des în evidență reflexe, apucături, „tradiții” inconturnabile. De aceea, multe comentarii mai vechi pot fi reluate, cred, cu folos, pentru a scoate în evidență o problematică recurentă. Așa, de pildă, textul de mai jos, care reia fragmente dintr-un articol apărut în Dilema, în 1993. Scuze!
Sciziunea a devenit la noi boala cronică a tuturor formațiunilor politice (…). Pînă la un punct, putem spune că această hipertrofie a dezbinării reface tradiții politice mai vechi. Conservatorii s-au divizat în 1908, producînd Partidul Conservator Democrat al lui Take Ionescu. Liberalii au trecut prin nenumărate crize, curînd după ce s-au constituit: George Vernescu întemeiază Partidul Liberalilor Sinceri (!) în 1880, pentru a se opune lui Ion C. Brătianu. Mai tîrziu, vom asista la conflicte între „bătrîni” liberali anticarliști și „tineri” liberali procarliști (cei din jurul lui Gheorghe Brătianu) sau, încă, între „bătrînii” lui Dinu Brătianu și „tinerii” lui Gh. Tătărăscu și Victor Iamandi. De-a lungul acestor erodante peripeții au apărut, uneori, altoiuri stranii de tipul Partidului Liberal Conservator (!), condus de Lascăr Catargiu și George Vernescu.
Asemenea precedente istorice explică, poate, întrucîtva, febrilitatea multor divergențe „strategice” de azi. Motivele atomizării politice cu care ne tot confruntăm au explicații diverse.. În primul rînd, avem de-a face, probabil, cu un efect compensatoriu al disciplinei de partid totalitare (…). După o omogenizare forțată, avem acum o fărîmițare liberă, un apetit al multicolorului (…), o sete de diferențiere întru totul explicabilă (și încurajată, de altfel, de un individualism recunoscut ca notă specifică a caracterului național...). Ușurința cu care au loc sciziunile de partid mai are însă și alte explicații mai puțin legitimabile.
1) Superficialitatea adeziunii. Se destramă ușor asocierile născute întîmplător, la simpla provocare a conjuncturilor. Oameni care n-au nimic în comun se trezesc sub aceeași umbrelă politică pentru simplul fapt de a fi urlat într-o zi la un miting aceeași lozincă. Sau pentru că într-o împrejurare dată s-au întîlnit în jurul aceluiași interes de moment (…) sau pentru că „celelalte” partide sînt și mai rele… (…).
2) Sentimentalismul adeziunii. Orice formațiune politică se constituie – în mod normal – prin convergența doctrinară a membrilor ei. Aderi la capătul unei deliberări calme și temeinice. Știi la ce aderi. Dimpotrivă, adeziunea fierbinte, patetică, ieșită din haosul unei surescitări accidentale se decuplează la primul duș rece, la cea dintîi probă de luciditate. Nu e vorba ca opțiunile noastre să fie neapărat lipsite de căldura umană. E vorba însă ca ele să nu exprime simple inflamațiuni sufletești, ci, dacă se poate, un mod de a gîndi (…).
3) Orgoliul. Politicianul român ajunge foarte ușor să se simtă misionat, indispensabil, infailibil. El e o personalitate providențială și, ca atare, îi e greu să aibă un șef. Este de negîndit să îl vedem făcînd vreodată un pas înapoi, cedînd locul sau acceptînd să colaboreze, înlăuntrul unei structuri suprapersonale (…). În acest context, apar inevitabil țîfna separatistă, gestul tranșant, ruptura.
4) Carența deprinderii de a negocia. Politicianul român nu pare să cunoască intervalul dintre îmbrățișarea tandră și injuria dizolvantă. Cînd ți-e lumea mai dragă, e principial, inflexibil, „scrofulos”. Își descoperă brusc nesecate resurse de puritate care îl împiedică, mă-nțelegi, să facă compromisuri. Nu pierde timpul cu manevre tactice și cu precauțiuni strategice. (…). Dar și cînd e cazul să fie radical, politicianul român cade ușor la învoială, nu prin negociere, de altfel, ci prin concesie „bonomă”: nu se putea pentru ca să refuze...
5) Predominația solidarității negative asupra solidarității afirmative. Majoritatea formațiunilor noastre politice au un caracter pronunțat polemic. Oamenii se adună laolaltă – sub o etichetă sau alta – știind foarte bine ce vor să demoleze și foarte vag ce vor să construiască. Or, solidaritatea în jurul unui program de desființare e mult mai instabilă (…) decît solidaritatea în jurul unui proiect care vrea să edifice ceva. Efortul de a destrăma e capricios, rudimentar, contaminat inevitabil de virusul însuși al destrămării. Efortul de a face angajează consecvența noastră, răbdarea noastră, virtuțile noastre creatoare. El are, prin definiție, durată, ceea ce suspendă obsesia disidențelor și voluptatea rupturii.
(…) Cu alte cuvinte, în politică e nevoie și de un dram de noblețe. Chiar dacă – și tocmai dacă – adversarului îi lipsește.
