„Se strică limba”?
Periodic, sîntem supărați, ba chiar indignați că „se schimbă limba”. Sau, mai exact, că „se strică limba”, căci interpretăm toate schimbările pe care le constatăm în sensul pierderii unor calități lexicale sau semantice, al apariției unor confuzii gramaticale etc. Pe scurt, în mai rău. Ba sîntem nemulțumiți că se introduc neologisme pe care le-am putea evita, precum „week-end” în loc de „sfîrșit de săptămînă”, sau „job” în loc de „serviciu”. Ba protestăm împotriva romglezei, cînd auzim expresii precum „a da like” „a șerui”, „cool” și zeci de altele. Alteori ne deranjează schimbările semantice: „locație” care a devenit sinonim cu „loc” (de unde însemna „închiriere”), ori „determinat” ajuns sinonim pentru „hotărît”. Pe cîte unii îi scot din minți chiar și anumite expresii relativ noi în uz, precum salutul „Bună!” în loc de „Bună ziua!” sau „cu drag” în loc de „cu plăcere”, drept răspuns la „mulțumesc”. Și poate cel mai mult ne frustrează greșelile de gramatică generalizate, și nu numai în vorbirea „incultă”, precum suprimarea prepoziției „pe” înainte de complementul direct, folosirea lui „decît” în loc de „numai” în propoziții pozitive, ori atotbiruitorul „ca și”, insinuat din false pudori în locul simplului „ca” și rămas atoaterezistent.
Să mai spunem că modificările – semantice, lexicale, gramaticale – vin deopotrivă de „jos”, de la vorbirea populară, argotică, motiv pentru care sînt denunțate de cei cu mai multă carte, dar, uneori, sosesc și de „sus”, atunci cînd clasa superioară introduce neologisme culte; așa au făcut seniorii normanzi francofoni în Anglia, care, spre deosebire de saxoni, dormeau în „puf” – „duvet” în franceză –, cuvînt care în engleză a ajuns să însemne „plapumă”. Transformări similare și la noi, și pretutindeni, și întotdeauna. Și, de regulă, puriștii au denunțat „stricarea limbii” – azi, ca și acum o sută de ani, ca și acum două mii. (Părinții Bisericii din secolele III-IV priveau limba Bibliei grecești – Septuaginta – ca fiind vulgară și dovedind incultura autorilor și a traducătorilor, oricît de „inspirați” de Dumnezeu ar fi fost.)
Lamentația că „se strică limba” ține, desigur, și de limbă, dar în mod fundamental ține de noi înșine. Îmbătrînim. Lumea se scurge la vale cu noi cu tot. Or, faptul că tinerii vorbesc altfel decît noi e un semn puternic, greu de ignorat, uneori de-a dreptul obsedant, că ne trece și ne-a trecut vremea. Generația noastră și cele apropiate coboară încet-încet sub orizont și noile generații urcă să ne înlocuiască, uneori mai brutal, alteori mai discret. Supărarea noastră este deci numai în aparență pe schimbările, altfel inevitabile și naturale ale limbii noastre, ca și ale tuturor limbilor vii. În realitate, ceea ce ne scandalizează este propriul crepuscul, pe care nu-l putem opri, cît și răgazul tot mai scurt pînă la înlocuire. Și atunci, ne vărsăm oful pe noile generații care vor călca peste noi și peste felul nostru de a fi, inclusiv limba, fiindcă cu inevitabilul nu ne putem lua la trîntă.
Se „strică limba”? Cumva, da. Dar nu asta ne indignează cu adevărat, ci faptul că nu mai sîntem noi aceia care o stricăm.
