Viciile unui muzeu inexistent

Sîmbăta trecută, pe TVR Info, am văzut un documentar intitulat Ucraina 1933: recoltele foametei (regizor Guillaume Ribot). „Eroul” este jurnalistul galez Gareth Jones, fost consilier al premierului britanic David Lloyd George, trimis în 1933 la Moscova, de ziarul unde lucra, pentru a afla adevărul despre foametea din Uniunea Sovietică. Gareth Jones pătrunde clandestin în focarul din Ucraina al crizei (cunoscut ca „Holodomor”, ucidere prin înfometare), cu circa zece milioane de victime, rezultat al „industrializării” și „colectivizării” ordonate de Stalin. Holodomorul a fost, între timp, începînd din 2006, recunoscut ca „genocid” de 34 de state membre ale Parlamentului European și de 35 din cele 50 de state ale SUA. Gareth Jones furnizase lumii întregi informații precise despre dezastru, dar fusese contrazis de un alt ziarist, Walter Duranty, șef, vreme de 14 ani, al biroului de presă din Moscova al faimoasei gazete The New York Times. În Ucraina și, în general, în URSS – spunea Duranty – sînt probleme, dar nu se poate vorbi de „ foamete”, ci doar de greutăți survenite în procesul de colectivizare. „Nu se poate face omletă – spunea, inspirat, Duranty – fără să spargi ouă”…

Documentarul de sîmbătă mi-a amintit de o serie de „ambiguități” apusene față de politica și de politicienii ruși, față de extrema stînga în general. Și față de o anumită tabără de comentatori. Holocaustul e admis – evident, cu maximă, incontestabilă, îndreptățire – ca monstruozitate, dar Holodomorul și toate crimele din Gulagul comunist sînt judecate mai nuanțat… Tipic este și deznodămîntul documentarului de sîmbătă seară: Gareth Jones sfîrșește asasinat, la 30 de ani, undeva în Mongolia, unde voia să documenteze invazia japoneză asupra Manciuriei. Autorii asasinatului sînt, se știe, ofițerii NKVD. Walter Duranty, cel care îl contrazisese pe Jones, capătă însă, în 1931, premiul Pulitzer (care nu i se retrage nici după ce se admite că pledoaria lui anti-Jones fusese falsă). Totul mi-a reamintit, între altele, de o dezbatere născută la noi în toamna lui 2014 cu privire la propunerea PDL privind necesitatea înființării unui Muzeu al Comunismului în București. Cu acea ocazie, am scris și publicat articolul de mai jos. Îl reiau…

Românii se urnesc greu să facă lucruri. Au însă geniul comentariului. Nu că alții n-ar fi, de asemenea, înclinați să comenteze ceea ce se întîmplă în jur, dar noi adăugăm acestei universale înclinații o dimensiune în plus: noi sîntem gata să comentăm și ceea ce nu există, ceea ce nu s-a întîmplat (încă). Nu degeaba am oferit patrimoniului anecdotic planetar povestea drobului de sare. 

„Drobul de sare” al ultimelor săptămîni este muzeul, încă inexistent, al comunismului. N-avem nevoie de existența lui ca să-l judecăm, să-l psihanalizăm, să-l transformăm într-un soi de „bau-bau” ideologic și politic. Proiectul, atît cît e, ne sperie, ne indignează, ne îndeamnă la ironii fine, la avertismente corecte politic, la asociații infamante. E o afacere „electorală”, „comercială”, „revanșardă”, „dogmatică”, cu „pretenții hegemonice asupra trecutului”, o șmecherie care „să stigmatizeze credința în progres”. Inițiatorii sînt somați să nu pună accentul pe „victimizare” și „moralizare”, să arate și „realizările”, să fie „non-partizani”, să includă în expunere și alte totalitarisme (căci „comunismul nu e o perioadă istorică excepțională”). Se fac analogii cu muzeele despre sex din Occident, se vorbește de „bungee jumping”sau de „reenactment porno” (într-un articol al cărui autor invocă „gaze”-ul aristotelic, vorbește de „semnul supsonului” spune „kalokagation” în loc de „kalokagathon” și „transcendental” cînd vrea să spună „transcendent”). Pe scurt, nu ducem lipsă de „analiști” ingenioși, „branșați”, bătăioși, haioși, „științifici”, bine plasați axiologic, siguri de ei, oameni ai viitorului, care putem pentru ca să zicem că le aparține.

În ce măsură e nevoie de un „muzeu al comunismului” s-au întrebat însă și alții, pe alte plaiuri, unde „logica puterii”, influența malefică a lui Băsescu, a lui Baconschi, Tismăneanu și Stanomir, anchiloza anticomuniștilor înrăiți și a conservatorilor expirați nu a ajuns (deocamdată). În volumul LVIII, nr. 7, din aprilie-mai 2011, The New York Review of Books publică, pe trei pagini mari (46, 47, 48), o recenzie, semnată de Michael Scammell, pe marginea a patru cărți de curînd apărute: Voices of the Gulag, editată de Aleksandr Soljenițîn (Northwestern University Press), Gulag Voices: An Anthology, editată de Anne Applebaum (Yale University Press), The Victims Return: Survivors of the Gulag After Stalinde Stephen F. Cohen (Publishing Works) și Gulag Boss: A Soviet Memoir de Fyodor Vasilievich Mochulsky (Oxford University Press). Iată ce spune, în concluzia recenziei sale, Michael Scammell: „Nu există nici un motiv pentru care istoria și literatura Gulagului să nu fie mai amplu și mai sistematic studiate și să nu fie comemorate în lumea apuseană. Statele Unite au un Muzeu Memorial al Holocaustului care include, pe web, peste șaizeci de centre în întreaga lume, dintre care 24 pe teritoriul american (pe lîngă «centrala» din Washington) și unul în Rusia. De ce nu s-ar institui, în Statele Unite, și un Muzeu al Gulagului, alături de un program de cercetare la o universitate de prestigiu – Yale, de pildă, care a publicat o cantitate enormă de material relevant pe această temă?”. Pentru cine nu știe, dl Scammell e profesor la Universitatea Columbia, traducător în engleză al lui Dostoievski, Tolstoi, Nabokov și Soljenițîn, autor al unor celebre monografii (Arthur Koestler, între altele), vicepreședinte al PEN Clubului, laureat al mai multor premii literare și colaborator frecvent la The New York Review of Books, The New York Times Book Review și The New Republic, publicații pe care nimeni nu le poate suspecta de conservatorism dextrogir.

Care va să zică, ideea unui muzeu al comunismului nu pare, în Statele Unite, atît de periculoasă. De altfel, încă din decembrie 1993, Congresul american a emis un act, semnat de președintele Clinton, care să facă posibilă construcția unui memorial național, dedicat – spune documentul – celor 100.000.000 de victime ale comunismului. Un efect al acestui document este constituirea unui Muzeu Global al Comunismului online, cu un consiliu de conducere internațional din care fac parte Václav Havel, Lech Walesa, Árpád Göncz, V. Landsbergis, Vl. Bukovski, ba chiar și Emil Constantinescu. Actul constitutiv al instituției vorbește despre scopul ei de „a educa generațiile viitoare” prin cunoașterea „atrocităților trecute și prezente comise de comunism”. Dar asta e în America, care a fost scutită de experiența comunistă. Noi, care am încasat-o aproape o jumătate de secol, sîntem mai moderați, ma înțelepți, mai „non-partizani”. Noi încă n-am reglat chestia cu Carol al II-lea...