Limita străbunicilor

Învățăm ceva din istorie sau, mai exact, din experiența istorică a trecutului? Cei vechi păreau convinși de afirmativă și recomandau „historia, magistra vitae” (istoria – învățătoarea vieții), ori vorbeau, în același sens, precum Tucidide, despre utilitatea istoriei ca despre „o dobîndă pentru eternitate” (ktema es aei). Modernii și mai ales contemporanii sînt mult mai sceptici. 

Și pe bună dreptate, am spune, cînd vedem cît de ușor renasc în democrații mișcări politice radicale, dispărute de decenii, felul cum viziuni utopice sînt adoptate nu numai de politicieni europeni (care pot fi considerați „populiști”), dar și de mulți oameni obișnuiți, felul cum părți însemnate ale electoratelor europene par astăzi să nu fi înțeles mai nimic din dezastrele din prima jumătate a secolului XX. Sînt tot mai mulți cei pe care nu-i mai sperie și nici nici măcar nu-i mai scandalizează prezența în societate a unor concetățeni care uneori chiar se declară pe față, după caz, simpatizanți fasciști, legionari, comuniști, care țin un discurs antisemit, șovin și conspiraționist și, desigur, întotdeauna antiliberal, adesea violent, homofob, misogin și șovin. Iar fenomenul pare să fie prezent pretutindeni în Europa, nu numai la noi, chiar dacă în proporții variate. Din subteranele societății și dinspre marginile de odinioară ale politicului, ceea ce putem numi „discursul radical” (adesea un amestec indigest de stîngism și fascism, asezonat cu mult conspiraționism) a migrat spre centru. Indicibilul altădată se recită azi în gura mare, inacceptabilul s-a banalizat, inadmisibilul cîndva a devenit aproape comun și are cauțiunea repetiției.  A obținut voturi numeroase la alegeri, uneori chiar participare la guverne locale și se pregătește să obțină rezultate și mai bune în 2024, cînd vor fi alegerile europene. Sensibilitatea societății la radicalisme de tot felul s-a atenuat, în ciuda lecțiilor de istorie predate generos prin școală, mainstream media, filme, politicieni, political correctness etc. Și mai ales noile generații au devenit tot mai insensibile la moralizarea convențională, în care văd mai curînd ipocrizia părinților decît o lecție de învățat.

Un motiv important mi se pare a fi faptul că „lecția istoriei”, așa cum o aflăm la școală, în cărți, în filme, în mass-media, păstrează, dacă rămîne izolată, un caracter abstract, intelectual, de cele mai multe ori, „rece”, oricîte orori ar descrie. De aceea, ea tinde să fie neglijată și să ne lase nepăsători, dacă nu a fost însoțită în copilăria și adolescența noastră de lecția istorică „vie”, asimilată în familie. Cei care n-au trăit direct grozăvia unui război, a unei dictaturi, a excluziunii și persecuțiilor pot totuși să rămînă toată viața sensibili la acele rele, dacă ele le sînt transmise direct și pe viu de părinți și bunici, care le-au trăit și îndurat. Căci memoria poveștilor de familie, mai ales a celor teribile, auzite în copilărie de la cei care chiar au trăit întîmplările povestite, rămîne indelebilă. Afectivă și vie, cum e, ea va constitui solul pe care va putea fi sădită, cu șanse de succes, „lecția istoriei” în varianta livrescă și școlară.

Iar aici întîlnim, poate, și o posibilă explicație mai generală pentru „uitarea istoriei” în Europa: copiii află „povești” de la părinți și de la bunici, dar, din motive naturale, foarte rar de la străbunici. Or, cei aproape 80 de ani scurși de la terminarea ultimului război mondial înseamnă deja trei generații. Majoritatea tinerilor de 20 și ceva de ani de acum ori nu și-au cunoscut străbunicii, ori i-au cunoscut cînd erau ei prea mici și aceia prea vîrstnici, pentru a fi influențați serios de ei. Așadar, istoriile despre ororile secolului XX nu le mai pot fi transmise direct prin povestirea vie a celor care le-au trăit, ci sînt tot mai mult cunoaștere „rece“, de manual, operantă la nivel intelectual, nu emoțional. Învățăm istorie din cărți, dar cu greu „învățăm din istorie”, pur și simplu pentru că, de obicei, nu ne-am apucat în viață sau în puteri străbunicii.

Dar de ce, la noi, să spunem, tineretul nu e mai ostil diferitelor forme de radicalism, de vreme ce, spre deosebire de Occident, aici bunicii și chiar părinții i-au mai putut povesti despre național-comunism și grozăviile lui? Cred că i-ar fi putut povesti, dar foarte mulți n-au făcut-o, anulînd astfel posibilitatea continuității istoriei vii, chiar după una sau două generații. De ce? Poate fiindcă, pentru foarte mulți, comunismul ceaușist a însemnat o supunere pasivă, cînd nu lașă și oportunistă la regim, supunere de care n-aveau cum să fie mîndri, pentru ca s-o povestească copiilor și nepoților. (E mai plăcut pentru stima de sine să istorisești cum te-ai bătut cu nemții sau rușii în război decît să spui că ai stat la coadă la lapte dimineața.) Poate și fiindcă – și nu e ușor s-o recunoaștem noi, anticomuniștii – mulți au profitat, cel puțin parțial: au venit foarte săraci de la țară, au căpătat apartament la bloc la oraș, au avut salarii destul de bune în fabricile industrializării forțate, au făcut școli și facultăți (care le-au dat sentimentul că sînt competenți, chiar fără să fie); pe scurt, au avansat pe scara socială, în timp ce, după 1990, mulți au avut dificultăți cu locul de muncă și au fost nevoiți să-și caute de lucru în străinătate. Adesea și-au pierdut status-ul anevoie cîștigat cîndva. Așadar, la noi istoria vie, de familie, a ultimelor decenii a mers, nu în puține cazuri, în sens invers față de valorile istoriei oficiale și școlare. Anii ’90 mai ales au fost haotici și au dus la îmbogățirea masivă a cîtorva, dar și la sărăcirea altora, mult mai mulți; au rămas în memoria vie transmisă de părinți și bunici tinerilor de azi ca o epocă mai degrabă negativă, în care „străinii ne-au distrus industria” – așa cum acei părinți și bunici fuseseră învățați să creadă.

Susțin deci că istoria „de acasă”, auzită în copilărie, este în general decisivă pentru buna înțelegere și asimilare axiologică a istoriei „abstracte”, predate la școală, difuzate în media etc. Or, istoria „de acasă”, vie, nu supraviețuiește de obicei prin contact direct dincolo de generația bunicilor. Peste 75 de ani ea devine excepția. De aceea, după un timp, generațiile noi își pierd „imunitatea” la relele din trecut, care le devin materie de manual, ușor de desconsiderat. 

„Învățăm din istorie”? Da, relativ mai ușor pînă la limita străbunicilor. Apoi – anevoie sau deloc.