Memorizare vs. gîndire critică?
Într-o postare pe FB. dl Daniel Funeriu, fostul ministru al Educației, trimite apreciativ la articolul meu din numărul precedent al Dilemei vechi, „Erau cei vechi mai deștepți decît noi?”. Scrie că recomandă articolul meu pentru „plîngăcioșii care spun de dimineața pînă seara «Nu-i mai puneți pe copii să memoreze»”. Îl mai recomandă și „marilor jurnaliști din patrie”, care zbiară pe unde pot despre cît de mare prostie e memorarea și, automat, scot perla cu „gîndirea critică“. Uitînd, desigur, că înainte de a fi critică, gîndirea trebuie să existe.
Îi mulțumesc dlui Funeriu pentru apreciere; aș vrea totuși să precizez unele lucruri care, poate, s-au înțeles mai rău din textul meu, inevitabil scurt, nesperînd să trateze suficient subiectul, în plus și un pic provocator, tocmai pentru a stîrni controverse.
Mai întîi, n-am nimic împotriva „gîndirii critice”, dacă prin asta se înțelege analiza argumentată și rațională a informațiilor existente, cît și efortul de a pune între paranteze emotivitatea și subiectivitatea. Însă, din păcate, a ne baza prea mult pe ceea ce produc calculatoarele, rețelele, Internetul, în general, ori mai ales mult-celebrata AI, conduce tocmai la neglijarea „gîndirii critice”, deoarece ele scurtcircuitează căutarea, încercarea-eroarea, ba chiar și bucuria („evrika”) pe care o încerci cînd ai reușit, după un efort propriu, să descoperi o soluție. Cum se explică altfel uriașa expansiune a teoriilor conspirative într-o eră a științei? De aici și paradoxul civilizațional pe care îl menționam în articol: „Devenim comozi, indolenți și, pe măsură ce umanitatea în ansamblu știe și poate tot mai multe, fiecare dintre noi, individual, știe și poate tot mai puține”. Indiscutabil, calculatoarele ne aduc multe servicii: în primul rînd, ușurința cu care putem avea acces la informații, texte, imagini, referințe, altminteri greu sau imposibil de găsit. Dar trebuie să fim atenți (și faptul e valabil mai ales pentru generațiile tinere) ca din comoditatea noastră să nu se nască o lene intelectuală care să ne facă să pierdem tocmai gîndirea critică.
În al doilea rînd – și e poate lucrul cel mai important –, eu nu pledez pentru învățarea mecanică, absurdă, făcută nu numai de dragul de a memora pentru un examen un mare număr de date, care apoi ajung să fie repede uitate, odată ce examenul a fost lăsat în urmă. Mă oripilează învățatul pe dinafară al așa-numitelor „comentarii” la literatură, ori pretenția unor profesori din preuniversitar, dar și din universitar ca elevii/studenții să scrie după dictare și apoi să recite pe dinafară la examene ceea ce au memorat. Cînd am vorbit despre anticii care memorau mii de versuri din Iliada, Odiseea, Vede etc. m-am referit la cu totul altceva (și îmi pare rău dacă nu s-a înțeles asta): la memorarea de lucruri și frumoase, și pline de sens pentru acei oameni și pentru civilizația lor, dar adesea și alcătuite formal astfel (în versuri), încît să poată fi reținute fără un efort supraomenesc. Nimic asemănător în memorizarea stearpă, mecanică de conținuturi adesea deplorabile, din școlile noastre! Da, această memorizare e o prostie, dar ea nu trebuie să fie opusă memorizării inteligente și cu sens, și cu atît mai puțin memorizării practicate de vechile civilizații, unde domina oralitatea.
În al treilea rînd, teama mea, bazată pe constatări concrete, este că, beneficiind prea mult de serviciile calculatoarelor și rețelelor și refuzînd să mai țină minte orice conținut, copiii și tinerii ajung să fie foarte săraci în cunoștințe concrete. Cum însă poți inventa și clădi un argument dacă nu ai la îndemînă „cărămizile” – adică informațiile elementare? Cum poți înțelege istoria dacă ignori ce au făcut Pericle, Constantin cel Mare sau Napoleon și cînd au trăit? Cum poți înțelege geografia dacă nu știi să desenezi o hartă, nici măcar aproximativ? Cred că a putea enumera planetele sistemului solar și ordinea lor pornind de la Soare nu încarcă excesiv memoria, nici acele formule care îți permit să calculezi aria figurilor geometrice elementare nu o fac. Tot așa, a reține principalele instituții și funcții ale statului modern nu e un moft, ci o condiție pentru a deveni un bun cetățean. Și nu e un lucru rău dacă poți recita versuri din marii poeți ai lumii și ai limbii tale.
Și mai adaug ceva – cam nepopular azi. Nu trebuie să-i cerem școlii să fie o continuă distracție. Da, programele sînt prea încărcate. Dar, de fapt, viciul lor major este că sînt prost concepute. Pe de altă parte, nu se poate învăța la orice vîrstă totul în joacă și nu se poate accepta cunoașterea numai dacă e agreabilă. În măsura în care școala pregătește pentru viață, ea e datoare să anticipeze și unele dintre greutățile vieții – cum ar fi și efortul de a înțelege și învăța.
Cît despre generala dependență a noastră, a contemporanilor, de device-uri, ea e un fapt pe care destui îl blamează, deși nu se pot despărți de ele. E prețul pe care-l plătim pentru viața noastră mai lungă decît a celor vechi, mai sănătoasă, mult mai îmbelșugată decît a lor, mai sigură, mai puțin violentă. Dar și, într-adevăr, cumva mai puțin liberă. Poate și mai nătîngă. A meritat ce-am cîștigat? Judece fiecare.
