Începutul moralei
Pascal scrie că a gîndi bine (bien penser) „este începutul moralei”. Nu greșește, atîta doar că este incomplet: aș spune că începutul moralei înseamnă a gîndi bine despre cei din tribul propriu și – ca o inevitabilă consecință – rău despre cei din celelalte triburi și mai ales din cele cu care se întîmplă să intri în contact. Așa a fost încă din preistoria cea mai îndepărtată și așa este și acum.
Se pare că evoluția n-a găsit o altă cale mai bună pentru a ne face să cooperăm strîns între noi decît aceea de a-i urî și disprețui pe ceilalți, pe „străini” (care, bineînțeles, fac și ei același lucru). Dar rămași la acest nivel, n-am fi fost totuși decît niște sălbatici cimpanzei bipezi. Umanitatea noastră intervine abia cînd descoperim motive „înalte” pentru ura noastră. Așadar, a vrea pieirea vecinului pentru cauze nobile – iată, de fapt, începutul moralei și, adesea, chiar și miezul ei. Căci pare-se că nu putem să-i urîm cu înverșunare, ba chiar să-i ucidem pe ceilalți, să-i luăm în sclavie, să le violăm femeile, doar așa, degeaba, doar pentru că ne displac oarecum, sau arată, sau miros și se poartă puțin altfel decît noi. Nu, noi inventăm temeiuri morale, sau de drept, sau cvasi-științifice, sau religioase, sau toate laolaltă pentru ura noastră. Am fost, de-a lungul istoriei, foarte buni la profesia asta: să-i proclamăm, temeinic argumentat, pe ceilalți barbari, lepre, lipitori, inferiori, suboameni, dușmani de clasă și de neam etc. și, mai ales eretici de toate felurile, de unde consecința: cum să respectăm niște ființe care, demonstrabil, nu-l iubesc pe Dumnezeul adevărat (al nostru), ba chiar îl sfidează prin tot ce fac? Cum să-i tratăm bine, cînd ei refuză obstinat să vadă adevărul, binele, frumosul, care totuși sînt atît de evidente pentru oricine, chipurile, cu judecată și inimă curată? E clar că sînt tarați prin naștere și educație: sînt de rasă proastă, ori meniți unei eterne sclavii, sau sînt pur și simplu făpturi diavolești care conspiră etern pieirea noastră și a lumii civilizate. În sfîrșit, puteți adăuga multe caracterizări aici: specia noastră a fost foarte productivă dintotdeauna în a descoperi cauze înalte pentru a-și strivi „aproapele”, sau măcar a-l disprețui și umili, dacă n-a putut să-l lichideze.
Culmea este că aceste cauze „înalt-morale” sînt și crezute ca autentice și serioase de o mare parte a omenirii. Majoritatea e naivă sau imbecilă. Sau, cel puțin, cei mai mulți oameni se lasă convinși de conducătorii lor că a urî sau a ucide alte „triburi” e nu numai în interesul lor („realismul“ acesta ar crea unele probleme de conștiință, căci, nu-i așa, sîntem ființe morale), dar e și voit de zei, anticipat de profeți, și că masacrele au drept scop să restabilească o justiție pe care adversarul a încălcat-o, că binele, adevărul, dreptatea sînt de partea asasinilor care vor fi sigur răsplătiți, dacă nu în viața asta, atunci după moarte, în paradisul drepților, în vreme ce „ceilalți” vor arde în infern. Ca rafinament suprem, unii (Inchiziția) au declarat și mulți au crezut că arderea ereticului pe lumea asta va evita arderea sufletului lui pe lumea cealaltă, astfel încît păcătosului nepocăit i se face binele suprem, chiar atunci cînd el se zvîrcolește de dureri pe rug. Ce nobile sentimente!
E adevărat că au fost și cîțiva idealiști care au crezut că oamenii ar trebui să se iubească cu toții între ei și că ura trebuie să fie eradicată cu totul din neamul omenesc. Discipolii și urmașii însă, cum se știe, s-au abătut grav de la acest crez și tribalismul a invadat cu asupra de măsură și aici. Pesemne că era inevitabil, iar urmașii, dacă n-au fost prea merituoși, au fost măcar realiști: întemeietorii idealiști erau cu totul lipsiți de simț practic, de simțul istoriei și de cunoașterea naturii umane: n-au înțeles că „iubirea aproapelui” nu va funcționa fără o ură consistentă și, din nou, că fără un temei moral pentru ura față de celălalt, tribul va fi lipsit de unitate de acțiune și de cugetare. Ceea ce e periculos, căci, vorba lui Machiavelli din Principele: „Acela care ar voi să-și proclame oricînd și oriunde încrederea lui în bine ar fi cu necesitate doborît de ceilalți care sînt în jurul lui și care nu sînt oameni de bine”.
Și leii, și lupii, și noi, oamenii, ucidem. Diferența e că ei o fac de foame; noi – de dragul binelui, adevărului și dreptății.
