Va sta drept Europa?

Săptămîna aceasta are loc o reuniune extrem de importantă a Consiliului European. Șefii de stat și de guvern ai țărilor UE vor decide dacă să acorde esențialul ajutor de 50 de miliarde de euro Ucrainei, spre a susține apărarea acesteia împotriva Rusiei. Cu asta, liderii europeni vor decide încă ceva: vor mai accepta în continuare șantajul Ungariei (de fapt, al lui Viktor Orbán, „calul troian” al lui Putin în UE și NATO), care, de peste o lună, blochează singur, prin veto, acest ajutor esențial (într-un moment cînd un alt ajutor major, din partea SUA, e blocat în Congres din motive de politică internă și electorală)? Sau vor îndrăzni să uzeze de toate prerogativele pe care le au ori de regulamentele de funcționare existente ale UE, dar și să fie suficient de creativi și, mai ales. de curajoși pentru a-l pune pe Orbán la colț?

În fond, nu este vorba aici numai despre apărarea Ucrainei, deși acest lucru este esențial într-un moment dificil pentru această țară. Este vorba – așa cum au spus-o o mulțime de jurnaliști, de analiști, de oameni politici – despre apărarea comună a Europei. Căci, dacă Ucraina cade, aproape inevitabil Putin va privi spre vest, căutînd să vadă dacă poate merge mai departe cu amenințările, intimidările și chiar cu o invazie. Nici țările baltice, nici Polonia, nici România nu vor fi la adăpost și, de fapt, nimeni din Europa, începînd cu Germania. Dar – se va spune – există NATO. Da, dar cu condiția ca un viitor președinte Trump (cu mari șanse de a fi reales) să nu caute să decupleze militar Statele Unite de Europa. Ceea ce, avînd în vedere precedentul mandat și declarațiile cunoscute ale lui Trump, nu numai că nu e imposibil, dar are, din păcate, o probabilitate deloc neglijabilă. Orice ar fi să se întîmple, ideea este că tradiționala susținere militară americană, care a păstrat pacea în Europa timp de 70 de ani, nu va mai fi nici necondiționată, nici de la sine înțeleasă, nici solidă. O știe toată lumea – și liderii europeni, și cei americani, dar și rușii.

În consecință, Europa trebuie să stea pe picioarele ei, nu numai politic, ci și militar, avînd o forță și un comandament unit, capabile să descurajeze orice planuri de invazie rusești. Are capacitatea să realizeze acest deziderat? Economic, demografic, tehnologic, ea depășește cu mult Rusia. Are deja o anumită unitate politică, economică și financiară. Are importante instituții comune. Are politici comune în multe domenii. Are un buget comun, o monedă comună. Ce o împiedică, ce a împiedicat-o? Pînă acum, în mare măsură, convingerea comodă că americanii îi țin umbrela împotriva vremii rele ce vine dinspre Răsărit. De acum înainte, însă, dispărînd această convingere în permanența „umbrelei”, are nevoie de multă hotărîre și de voință politică. Sau preferă ca UE să-și piardă relevanța, Estul să reintre în orbita Moscovei (dacă nu și în componența ei), iar Vestul să-și piardă deopotrivă independența și libertatea? Evident, nu vrea nimic din astea, așa cum nu vrea nici un război devastator cu Rusia. Dar pentru a le evita pe toate, Europa trebuie să se arate tare și unită, după decenii de diviziuni politice și de impotență militară.

Decizia îi aparține sau mai exact le aparține unui mănunchi de politicieni, care sînt datori să se convingă mai întîi pe ei înșiși de importanța acțiunii lor, înainte de a-și convinge națiunile. Iar primul act al deciziei ar putea fi tocmai desființarea, prin orice mijloace (fie și la limita legalității aplicării regulamentelor), a veto-ului maghiar din Consiliu. Susținerea masivă, militar-economică, a Ucrainei va impulsiona apărarea acesteia împotriva încercării Rusiei de a relua o ofensivă majoră la primăvară. Cu Ucraina rămasă în picioare, Europa cîștigă timp și lasă Rusia să se epuizeze în războiul din Donbas. Apoi exemplul european ar putea impulsiona legislativul american să procedeze similar și să deblocheze fondurile, găsind un compromis politic. Dar va exista cu siguranță și o deloc neglijabilă valoare simbolică a gestului: și Putin, și Xi Jinping, și Erdogan, și teocrații din Iran, și toți revizioniștii, autocrații, populiștii, pe de o parte, dar și prietenii libertății, de partea cealaltă, vor începe să înțeleagă că, în caz de pericol, Europa știe și poate să se apere singură (așa cum a făcut deja, fie și parțial, în timpul pandemiei). În particular, Orbán va înțelege că politicilor sale obstrucționiste le-a trecut timpul. Și toată lumea va afla că Europa – fără a face caz că odinioară a colonizat lumea –  nu alege acum să devină nu numai o semicolonie rusească, dar mai ales să fie colonizată de propriile frici, dezbinări și neputințe.