Nevoia de umanioare

Publicat în Dilema Veche nr. 1026 din 7 decembrie – 13 decembrie 2023
image png

Criza educației, globală și autohtonă (cu portrete diferite, dar și cu „simetrii” semnificative), mă face să reiau un articol scris acum vreo zece ani, dar valabil, mă tem, încă mulți alți ani de-acum încolo...

La începutul lui 2008, într-un editorial din New York Times, Stanley Fish observa că „raportul Comisiei pentru Studii Superioare al Statului New York“ abia dacă menţiona „artele şi ştiinţele umaniste“. Evident, nu era vorba de o simplă „scăpare“, de o neglijenţă întîmplătoare. Era simptomul unei crize de statut, resimţită peste tot în lume, atît în universităţi, cît şi în institutele de studii avansate. O asemenea criză de statut nu se rezumă la o simplă pierdere de prestigiu, la o marginalizare (nedreaptă), la o reformă generală a ierarhiilor cunoaşterii. Ea pune în discuţie însăşi justificarea academică şi mai ales socială a „ştiinţelor umaniste“ şi are un efect direct asupra susţinerii lor financiare.

Cînd a început această riscantă segregaţie? Cînd au început „umanioarele“ să fie tratate „ca o limbă străină“ (Geoffrey Harpham)? Un răspuns plauzibil ar invoca secolul al XIX-lea, cu spectaculosul salt înainte al ştiinţelor naturale. Gangolf Hübinger îl aminteşte, în acest sens, pe fiziologul berlinez Emil du Bois-Reymond care clama, într-o conferinţă din 1877: „Kein griechisches Scriptum mehr!“ („Gata cu grecismele...), şi pe Georg Simmel, care vorbea, încă din 1911, de o „tragedie a culturii“, într-o epocă tot mai puţin interesată de „formarea caracterelor“ în sensul umanismului clasic şi tot mai preocupată de „competenţe“ exterioare, axate pe ideea de carieră. Thomas Mann, în 1929, evoca, la rîndul lui, un „ethos al umanităţii burgheze“ care ar merita să fie „salvat“. Binomul „ştiinţe ale naturii“ – „ştiinţe ale spiritului“ e „dramatizat“, în anii ’50 ai secolului trecut, de cartea celebră a lui C.P. Snow despre „cele două culturi“. Ce e mai important pentru „omul modern“? Să ştie legea a doua a termodinamicii sau piesele lui Shakespeare? Acest mod de a pune problema nu favorizează dialogul şi complementaritatea, ci, mai curînd, excomunicarea reciprocă. Inevitabil, au apărut avocaţi ai tuturor nuanţelor: umanioarele erau, încă de la începutul secolului trecut, în situaţia de a fi „apărate“ (vezi lucrarea lui Irving Babbitt din 1908 despre studiul literaturii în colegiile americane). Astăzi, dezbaterea s-a înteţit, implicînd tema supravieţuirii academice a unor discipline care, pînă mai ieri, păreau subînţelese. Există şi argumentele unei „nobile gratuităţi“ (cf. Stanley Fish: „La întrebarea «La ce sînt bune ştiinţele umaniste?» singurul răspuns onest este că nu servesc la nimic. (…) Au o valoare intrinsecă“) şi cele ale unei anumite melancolii romantice (cf. Anthony Kronman, care arată în ce măsură „ştiinţele umaniste“ au meritul de a stimula simţul valorilor, cunoaşterea de sine, capacitatea de a înţelege diferenţele culturale, creativitatea, imaginaţia, spiritul de toleranţă etc.). Se admite, de asemenea, că dialogul dintre oamenii de ştiinţă din toate domeniile (inclusiv ştiinţele naturii) nu poate fi decît favorizat de un fond cultural comun, întreţinut de studiile umaniste. Geoffrey Harpham merge pînă la a spune că pînă şi criza prin care trecem toţi la ora actuală ar putea fi mai bine înţeleasă şi mai eficient depăşită dacă s-ar acorda mai multă atenţie „naturii sociale şi imaginative a valorii“, conglomeratului de încredere, speranţă, iluzie, lăcomie şi teamă care decid, în asemenea momente, comportamentul uman, dincolo de calcule şi statistici. Economiştii nu greşesc prin lipsă de precizie, ci prin abuzul preciziei. A accepta – în trena ştiinţelor umaniste – „caracterul ficţional al realităţii“ e a fi cu un pas mai aproape de cauzele crizei… Mai nou, Martha Nussbaum, în cartea Not for Profit. Why Democracy needs the Humanities („Nu pentru profit. De ce are nevoie democraţia de ştiinţele umaniste”), insistă asupra necesităţii de a muta accentul de pe „formarea profesională“ pe o educaţie de tip socratic, implicînd arta argumentării, gîndirea critică, atenţia la alteritate.

În România, am putea aduce, în favoarea „umanioarelor“, un argument în plus, legat de experienţa istorică a unei ţări care, vreme de aproape 50 de ani, a stat sub presiunea ideologică a unei dictaturi. Ştiinţele umaniste au constituit, în toţi aceşti ani, singura supapă de supravieţuire a cultului pentru valori, pentru demnitatea spiritului, pentru curaj civic. Puterea politică a intuit „pericolul“, subversiunea latentă, a culturii umaniste şi şi-a concentrat asupra ei toate mecanismele cenzurii. Nu fizica, nu chimia, nu matematicile au fost vizate de vigilenţa ideologică, ci tocmai umanioarele. Ar fi trist ca regimurile democratice de astăzi să înţeleagă mai puţin importanţa studiilor umaniste decît o înţelegea un regim dictatorial. Şi ar fi trist să nu se înţeleagă ce se poate pierde prin neglijarea unui district al cunoaşterii al cărui rol în salvgardarea demnităţii umane a fost şi trebuie să rămînă decisiv. Avem toate motivele ca, tocmai într-o fostă ţară comunistă, să punem un accent special pe dezvoltarea ştiinţelor umaniste. Ele sînt însoţitorul şi sprijinul ideal in dürftiger Zeit şi beneficiază de resurse încă nevalorificate în spaţiul Europei de Est.  

 (apărut în Dilema veche, 4 aprilie 2012)

image png
Bolboroseala hipnotică a ideilor false
Condiția necesară pentru a evita acest epilog este ca forța de atracție a adevărului să fie mai mare decît bolboroseala hipnotică a ideilor false.
image png
Ursulețul mișel la vînătoare de spioni
Nefericita presupunere că joaca cu cuvintele nu va avea efecte e greșită.
image png
O notă, o stare, o zi...
Altfel, devenim un fel de Mega Image cu de toate...
image png
Ce este întunecarea?
Unii dintre contemporani descifrează misterele galaxiilor îndepărtate cu ajutorul unui nou telescop spațial.
image png
Diamante pe fir de telegraf
Ca și diamantele cumpărate extrem de avantajos de Charles Lewis Tiffany de la aristocrații francezi fugiți din Franța după abdicarea forțată a regelui Ludovic-Filip din 1848.
image png
A treia țeapă
Num-așa, ca ardeleanul suit în Dealul Clujului, vorba unui cîntec.
image png
La o cafea
Cu puţină mămăliguţă caldă, le veţi înghiţi, treptat, pe toate.
image png
Microbiști și tifosi
Indiferent dacă s-a dezvoltat după modelul lui tifoso sau în mod independent, microbist confirmă vitalitatea unei metafore cognitive.
image png
Timpul blamării
Dar cînd vom reuși să facem asta, constructiv, nu doar să ne facem auzite glasurile noastre vitriolate?
p 7 Gaza WC jpg
De ce „restul” respinge Vestul
Această declarație a coincis cu debutul campaniei prezidențiale în SUA, Trump fiind candidatul său preferat.
image png
image png
Buon appetito!
Dar, apropo, cred că, după ce a făcut lumea, Dumnezeu s-a mai gîndit puțin și a creat Italia.
image png
O lecție de responsabilitate
Scriu pentru cititorii noștri de bună-credință, cei mai mulți, care ne prețuiesc și care se vor fi încruntat cînd au văzut numărul nostru de săptămîna trecută.
image png
Cînd economia de piață s-a pierdut printre proteste
Întrebarea este: pînă unde vor merge încălcările principiilor economiei de piață și cele privind funcționarea Uniunii Europene?
image png
De ce n-avea Navalnîi șapcă?
Dar trebuie să îi dăm societății ruse credit că măcar a încercat. Sacrificiul lui Navalnîi e dovada.
image png
Succesiunea
Nici Europa nu stă grozav înaintea unor alegeri care pot să împingă în parlamentele europene diferiți demagogi cu promisiuni maximale și capacități mediocre.
image png
Cum trebuie să fie un președinte
Nu cred în nici o campanie electorală construită pe negativitate, pe agresiune, pe obsesii strict individuale.
image png
Avram Iancu – 200
Și totuși, posteritatea lui este impresionantă și oricine mai simte românește nu poate să nu simtă o înaltă emoție gîndindu-se la el.
image png
image png
Misterul voiniciei
„Strîmbă-Lemne” nu are, după cum se vede, o tipologie fixă, el variind imagistic în funcţie de marotele fiecărei generaţii.
image png
Înscenări
În lipsa exemplelor, utilizatorul obișnuit al dicționarului nu poate fi sigur de excluderea unei construcții.
image png
Viitorul începe ieri
Au mai fost și alte titluri, bineînțeles, poate nu atît de cunoscute, unele de psihologie și dezvoltare personală.
p 7 Adevăratul Copernic jpg
Pletele celeste ale Stăpînului Planetelor
Cel puţin aceasta a fost informaţia care s-a transmis în timp.
image png

Adevarul.ro

image
Panică în Ploiești. Creșteri semnificative ale concentrațiilor de hidrogen sulfurat și benzen în aer
Locuitorii Ploieștiului se confruntă cu o scădere semnificativă a calității aerului în ultimele zile, cauzată de creșteri alarmante ale concentrațiilor de hidrogen sulfurat (H2S) și benzen (C6H6).
image
De unde poate obține România un munte de bani în loc să crească taxe și impozite. Expert: „Ne-am permite tot ce avem nevoie”
România nu reușește să-și țină în frâu cheltuielile, iar deficitul crește de la o lună la alta spre cote amețitoare. Analistul economic Adrian Negrescu explică, într-un interviu pentru „Adevărul”, cum ar putea fi rezolvată problema, fără să mai fie nevoie de taxe și impozite mai mari.
image
EXCLUSIV. David Petraeus, fost director CIA: „România e pregătită militar în cazul unui potențial atac al Rusiei”
Fost director CIA și comandant al Forțelor Armate ale SUA în Afganistan, generalul David Petraeus a vorbit, într-un interviu exclusiv pentru ”Adevărul”, despre importanța României în regiune și despre posibilitățile ca Vladimir Putin să fie înlăturat de la putere.

HIstoria.ro

image
Cine au fost „indezirabilii”?
Fondul „Bruxelles” al Arhivei Ministerului Afacerilor Externe păstrează în dosarele secțiunii consulare a Legației României la Bruxelles câteva istorii ale unor personaje de rang secund, aventurieri, delincvenți, propagandiști – așa-numiții „indezirabili”.
image
Atacul lui Cuza asupra masoneriei bucureștene
Modernizarea țării, pe care toți românii o doreau, dar care avea reprezentări diferite de la un grup social la altul, a generat tensiuni în tânărul stat. Programul de reforme al lui Cuza a început să fie contestat.
image
Răpirea lui Mussolini
În vara anului 1943, dictatorul italian Benito Mussolini (mai cunoscut și sub apelativul  pe care acesta și l-a ales – „Il Duce” – „Conducătorul”), aflat la putere de peste 20 de ani, se confrunta cu serioase probleme.