O întîlnire destinală: dna Monica Lovinescu

Am avut șansa de a-i întîlni la Paris pe cei doi (numiți și „Ierunci” și „Monici”, semn al monolitului „instituțional” și omenesc pe care îl reprezentau), înainte de 1990, după ce ani de-a rîndul le savurasem vocile, analizele și atitudinea la Europa Liberă. Contactul a fost cald, solidar și, pentru mine, măgulitor, cu gîndul la încurajatoarele lor comentarii legate de unele cărți și fapte ale mele. Mi-e greu să adopt, la aniversarea de-acum, tonul solemn, statuar, al comemorărilor patetice. Nu le-ar fi plăcut, cred, nici lor. Prefer să reproduc, deocamdată, două texte pe care le-am scris în 1983 și 2008, provocat de conjuncturi destrămătoare: mai întîi, un fragment din 2008, apărut în Dilema veche, la moartea dnei Lovinescu (aproape simultană cu aceea a dlui Paul Miron, alt harnic expatriat de care m-am simtit aproape):

„Monica Lovinescu (...) se angajase, de mult, într-un război total cu dictatura comunistă din România. Nu dorea să atenueze răul, ci să-l vadă extirpat. Nu credea în loţiuni calmante, ci în incizie şi terapie intensivă. Vorbea cu siguranţa şi intransigenţa unui judecător care îşi refuză răgazul nuanţei infinitezimale şi al spiritului de conciliere. Cu răul nu se negociază. De o inteligenţă strălucitoare, dublată de stilul casant al unui înger exterminator, Monica Lovinescu n-a fost o simplă prezenţă compensatoare în debandada intelectuală şi sufletească instaurată de totalitarism. A fost un criteriu. Purtătoarea de cuvînt a «nordului» etic. Vocea care ne hrănea tăcerile şi ne veştejea laşitatea. Timbrul ei inconfundabil, verdictul ei nemilos, ambalat, totuşi, într-un fel de ironică amenitate, îndărătul căreia se simţeau buna-creştere şi exerciţiul transfigurator al culturii temeinice, vor rămîne, cel puţin pentru generaţiile frustrării pre-decembriste, un model al conduitei de front. Monica Lovinescu a sacrificat o mare vocaţie de critic literar şi, poate, de scriitor, pentru lupta de gherilă a adevărului prigonit. Tulburător (și întremător) pentru mine a rămas însă și faptul că, în cazul dnei Lovinescu, radicalitatea combatantă nu a anesteziat simțul umorului. Rîsul dînsei, juvenil, aproape copilăros, cu un subton băieţesc, e una din cele mai tonice amintiri ale sejururilor mele pariziene. (...) 

Şi Monica Lovinescu, şi Paul Miron întruchipează două tipuri de patriotism, pe care conjuncturile de azi nu-l mai pot evalua corect. Patriotismul bunătăţii ajutătoare şi patriotismul exigenţei necruţătoare. Au fost, amîndoi, duşmăniţi, mai ales de retorii patriotarzi. (...) Important e să nu fie uitați. (...) În România, nimeni nu-şi iubeşte ţara nepedepsit. Marile personaje ale dictaturii încep să dispară. Şi de partea călăilor, şi de partea victimelor şi a rezistenţei anticomuniste. Nu e o garanţie că vom intra într-o eră mai limpede, curăţată de spectrele unui episod nefast. Dimpotrivă: s-ar putea ca răul să intre doar într-o primejdioasă hibernare. Dacă nu ne vom grădinări memoria pomenind mereu numele şi faptele tragediei, vom avea de înfruntat, mai devreme sau mai tîrziu, efectele toxice ale celei mai perfide amnezii”.

Adaug un fragment scris în 1983, în care mă străduiesc să explic – înr-o scrisoare către Virgil și Monica – de ce, onorat de oferta lor de a rămîne în Vest (pe un post la Vocea Americii, dacă îmi amintesc bine), am preferat să optez pentru întoarcerea în țară:

„...Există o Românie în utopia căreia trăiesc de cînd mă ştiu, fie căutîndu-i supravieţuitorii, cîţi mai sînt, fie citindu-i cărțile, cîte s-au putut scrie, fie ascultînd, în copilărie, amintirile cîte unui unchi sau ale cîte unei mătuși despre «vremurile de altădată». Există o aromă a acestei Românii, o gestică a ei, un tabiet al ei; există, pe scurt, o stilistică a acestei Românii la care poți visa încă se te întorci. La ce altă Românie te mai poți întoarce? Pe măsură ce se apropie ora plecării îmi e tot mai limpede că mă întorc spre o abstracțiune. De fapt, nu de o întoarcere e vorba, ci de o regresiune, de un reflex arhaic – aproape animal – al vetrei proprii. Mă întorc într-un spațiu în care se merge de la expresie către simpla prezență, de la atitudinea lucidă către tropismul subconștient. Mă întorc la condiția unei așteptări vegetale, a unei înfrîngeri. Firește, și exilul e o înfrîngere. România nu mai poate fi astăzi decît dialogul nostalgic dintre două înfrîngeri: înfrîngerea celor rămași acasă, din resemnare sau lașitate, sau dintr-un abuz al speranței, și înfrîngerea celor pribegi, condamnați să nu poată înainta decît privind îndărăt, spre un «numinosum» al obîrșiei. S-a ajuns, cu alte cuvinte, la situația în care parabola fiului risipitor nu mai are sens. Fratele fiului, cel rămas la moșia părintească, și-a pierdut singura virtute pe care o avea, și-a pierdut hărnicia cuminte. Iar fiul risipitor nu mai are la ce se întoarce și riscă să se dizolve în risipirea sa” (Heidelberg, 1983).

Locuit ireversibil de afecțiunea și admirația mea pentru „Monici”, am fost mai mult decît melancolic cînd, răsfoind Jurnalul dnei Lovinescu apărut la Editura Humanitas, mi-am dat seama că, în anii de după 1990, am dezamăgit-o. Știam că îl dezamăgisem deja pe dl Ierunca: i se păruse că apariția Dilemei era o manevră iliescistă pentru a anula efectele revistei 22, printr-o „politică” de contracarare a „intransigenței” revoluționare. Dar dna Lovinescu se mira, cu reproș, că acceptam să fiu membru, ca ministru al Culturii, într-un guvern neo-comunist (în loc să rămîn disident alături de Marian Munteanu). N-am avut decît o minimală consolare: din compromițătoarea poziție pe care o asumasem, mi-au „ieșit” cîteva manevre „reparatoare”: înlocuirea Editurii Politice cu Editura Humanitas, înlocuirea Muzeului Partidului cu Muzeul Țăranului Român, recuperarea lui Andrei Șerban ca director al Teatrului Național, numirea lui Lucian Pintilie ca director al Casei de Film a Ministerului Culturii, reluarea, după ani buni de întrerupere, a Festivalului și Concursului Internațional „George Enescu“ și alte cîteva asemenea „gesticulații”... Pe scurt: mi-am recuperat, poate, atît cît mi-au îngăduit-o împrejurările și limitele proprii, bruma de onorabilitate pe care pariase mai demult dna Monica. Îmi cer scuze, oricum, și rămîn un mare fan al minunatului cuplu parizian.