A conviețui cu imposibilul

Publicat în Dilema Veche nr. 1025 din 30 noiembrie – 6 decembrie 2023
Teze pentru o fenomenologie a protecţiei (îngereşti) jpeg

Am mai publicat acest text acum vreo zece ani. Îl reiau, presat de cîteva experiențe imediate. Întîlnesc frecvent bătrîni și tineri (șoferi de taxi, de pildă) care, de dragul conversației, înjură, cu onesta mea adeziune, Guvernul, dar culminează regretîndu-l pe Ceaușescu. „Era mai bine înainte!”, se aude prea (foarte) des. De curînd, am încasat versiunea cea mai spectaculoasă: „Se tot spune că nu se găsea carne. Păi, era mult mai sănătos pentru noi. E riscant să mănînci carne mai des decît o dată pe săptămînă...”. Celor mai tineri încerc să le povestesc cum lucruri care lor li se par, astăzi, subînțelese erau miraculoase. Puteai să nu găsești vată, chibrituri, hîrtie igienică și tot felul de alte mărfuri „curente”, ca să nu mai vorbim de „prețiozități”: banane, mandarine etc. Le mai spun și că se cam stingea lumina și se oprea căldura, că programul de televiziune ajunsese să nu depășească două ore pe seară și era dominat de propagandă, că nu prea puteai visa să ieși din țară (măcar în concediu) ș.a.m.d.

Dacă mi s-ar cere o definiție a dictaturii, aș spune că dictatura este un mod de organizare statală în care sfera posibilului tinde spre zero, lăsînd loc unui procentaj sufocant de „imposibil”. Pe de altă parte, cînd în spațiul public totul devine posibil, avem de a face cu anarhia. Un stat bine alcătuit e unul în care raportul dintre posibil și imposibil lasă loc și pentru libertate, și pentru reguli.

Am trăit, vreme de aproape patruzeci de ani, într-o dictatură. „Posibilul” se reducea, în perimetrul ei, la șansa, tot mai firavă, a unei subzistențe modeste, la cîteva servicii-standard oferite de stat și la un set de mici libertăți private, cu condiția ca ele să nu interfereze cu rigorile instituționale și ideologice ale „conducerii”. La toate astea se adăuga o doză importantă de arbitrar, care să producă imprevizibilitate, confuzie și o perpetuă nesiguranță. Nu sînt de acord că în anii totalitarismului comunist nu se putea iubi, nu se putea rîde, nu se putea citi și nu se putea scrie. A existat literatură mare, artă mare, cercetare utilă, dar nu datorită regimului „îngăduitor”, ci în pofida lui. Toată lumea știa însă că anumite lucruri sînt definitiv imposibile. Filosofii știau că nu pot publica lucrări de filozofie antimarxistă, fiecare cetățean știa că nu-și poate programa concedii în Occident, editorii știau că nu pot publica Cioran, profesorii știau că nu pot vorbi la ore despre Soljenițîn sau despre exterminările de la Canal, despre „fenomenul Pitești” sau despre rezistența în munți a anilor ’50. Toți știau că ziarele sînt pline de minciuni sau că despre Ceaușescu nu se poate vorbi în public decît encomiastic. În ce mă privește, știam, de pildă, că nu mă voi putea ocupa niciodată, în mod „oficial”, de istoria sau filosofia religiei, că istoricul de artă medievală trebuie să dea frescelor de la Voroneț o interpretare materialist-istorică și nu teologică, că nu pot avea acces la cărți și periodice de specialitate decît întîmplător, cu mari dificultăți și riscuri.

În aceste condiții, „imposibilul” devenea o componentă aproape firească a vieții cotidiene. Nimic nu te oprea să-ți imaginezi „ce-ar fi dac-ar fi”, ce ai face și ce ai scrie „dacă s-ar putea”, cum ai construi mari programe și instituții culturale dacă totul ar fi „normal”. Frustrările se rezolvau, astfel, prin exercițiul utopiei. Puteai înălța castele de nisip, pagode de proiecte, cu avantajul că nu aveai cum să te simți vinovat de nerealizarea lor. De vină era „sistemul”. În mod paradoxal, sistemul era, simultan, un plafon scund, de netrecut, dar și o bună rampă de lansare pentru salturi euforice în implauzibil și reverie.

Ani de-a rîndul, am practicat, împreună cu cei apropiați, un joc întremător al planurilor „mărețe” și de neîmplinit. Constantin Noica se gîndea să scoatem o publicație de cultură filosofică (Caietele de la Păltiniș) în care să adunăm, măcar de patru ori pe an, contribuții autohtone de specialitate. Știam foarte bine că, în condițiile date, era o pură sminteală, dar ne amuzam să facem sumare închipuite ale primelor numere. La un moment dat, alcătuiserăm „cuprinsul” unui volum dedicat problematicii „simbolului”. Autorii avuți în vedere erau Petru Creția, Sorin Vieru, Victor Ieronim Stoichiță, Gabriel Liiceanu și subsemnatul. Evident, lucrurile au rămas, pînă astăzi, în stadiul de proiect. Aveam, inevitabil, în minte și o „acțiune” editorială. Urma să publicăm o colecție „paideică” a celor „o sută de cărți”, adică să punem la îndemîna publicului interesat (a tinerilor, mai cu seamă) textele fondatoare ale culturii europene, cele a căror „listă” ne fusese oferită de Noica și pe care încercam să le parcurgem în discrete seminarii private. Nu lipsea nici ideea, preluată de la maestrul nostru, de a înființa o „școală de înțelepciune”, după modelul celei pe care o schițase el însuși, cu decenii în urmă, la Andronache, lîngă București. Locul noii ctitorii fusese deja identificat, pe un povîrniș păltinișan, de pe traseul plimbărilor zilnice nicasiene.

Iată numai cîteva dintre „imposibilele” cu care ne-am condimentat viața în anii dictaturii: întruchipări translucide ale unei speranțe fără de speranță, ale unui viitor nerealist, ale unui dans fără corp. „Puncte de fugă” pe harta pusă dinaintea tuturor de autoritățile vremii. Făceam planuri imposibile pe fundalul unei dictaturi, al cărei sfîrșit era, pentru noi toți, de neimaginat. Imposibil. Căci dacă exista, pe atunci, o certitudine generală cu privire la ceea ce e imposibil, aceasta era certitudinea că ieșirea din comunism este imposibilul însuși. Nu ne trecea prin cap să luăm de bun sfatul pe care un antrenor de fotbal îl dăduse tînărului Noica, după ce constatase că proaspătul sportiv renunțase să mai alerge după o minge pasată prea departe de un coechipier: „Noica, dacă nu vei alerga și după mingi imposibil de prins, nu vei face nimic în viață!”. Ieșirea din comunism a fost mereu, pentru noi și probabil pentru toți concetățenii noștri, mingea după care e inutil să fugi…

P.S. De curînd, am asistat, totuși, și la un alt exces retoric nu tocmai justificat. „N-aveam ce face! Aveam cu toții un plasture pe buze. Cum să vorbești? Cum să protestezi? Cum să ți se reproșeze că n-ai mișcat în front?! Singura voce care spunea ce e de spus era a Europei Libere. Fiindcă puteau s-o facă. Noi însă ne ocupam doar, terorizați, cu „supraviețuirea imediată”, încercînd, doar, să ne vedem, necontaminați, de treabă. E adevărat că orice formă de opoziție era riscantă și inoperantă, e adevărat că Monica Lovinescu și Virgil Ierunca au fost, ani de-a rîndul, „conștiința noastră mai bună”, dar asta nu exprimă tabloul complet al situației. Corect este să evocăm și cele cîteva nume care, în țară fiind, și-au smuls, asumînd toate riscurile, „plasturele” de pe gură. Da, nu puteam face, în România, ce făceau Monica și Virgil la Paris. Dar e nedrept și întristător să nu omagiem, cu atît mai mult, oameni ca Doina Cornea, Paul Goma, Mircea Dinescu, Dorin Tudoran, Radu Filipescu, Liviu Babeș, muncitorimea brașoveană din 1987, grupul de la Iași ș.a. Din cînd în cînd, se mai auzea, totuși, cîte un suspin neacomodant...

image png
Bolboroseala hipnotică a ideilor false
Condiția necesară pentru a evita acest epilog este ca forța de atracție a adevărului să fie mai mare decît bolboroseala hipnotică a ideilor false.
image png
Ursulețul mișel la vînătoare de spioni
Nefericita presupunere că joaca cu cuvintele nu va avea efecte e greșită.
image png
O notă, o stare, o zi...
Altfel, devenim un fel de Mega Image cu de toate...
image png
Ce este întunecarea?
Unii dintre contemporani descifrează misterele galaxiilor îndepărtate cu ajutorul unui nou telescop spațial.
image png
Diamante pe fir de telegraf
Ca și diamantele cumpărate extrem de avantajos de Charles Lewis Tiffany de la aristocrații francezi fugiți din Franța după abdicarea forțată a regelui Ludovic-Filip din 1848.
image png
A treia țeapă
Num-așa, ca ardeleanul suit în Dealul Clujului, vorba unui cîntec.
image png
La o cafea
Cu puţină mămăliguţă caldă, le veţi înghiţi, treptat, pe toate.
image png
Microbiști și tifosi
Indiferent dacă s-a dezvoltat după modelul lui tifoso sau în mod independent, microbist confirmă vitalitatea unei metafore cognitive.
image png
Timpul blamării
Dar cînd vom reuși să facem asta, constructiv, nu doar să ne facem auzite glasurile noastre vitriolate?
p 7 Gaza WC jpg
De ce „restul” respinge Vestul
Această declarație a coincis cu debutul campaniei prezidențiale în SUA, Trump fiind candidatul său preferat.
image png
image png
Buon appetito!
Dar, apropo, cred că, după ce a făcut lumea, Dumnezeu s-a mai gîndit puțin și a creat Italia.
image png
O lecție de responsabilitate
Scriu pentru cititorii noștri de bună-credință, cei mai mulți, care ne prețuiesc și care se vor fi încruntat cînd au văzut numărul nostru de săptămîna trecută.
image png
Cînd economia de piață s-a pierdut printre proteste
Întrebarea este: pînă unde vor merge încălcările principiilor economiei de piață și cele privind funcționarea Uniunii Europene?
image png
De ce n-avea Navalnîi șapcă?
Dar trebuie să îi dăm societății ruse credit că măcar a încercat. Sacrificiul lui Navalnîi e dovada.
image png
Succesiunea
Nici Europa nu stă grozav înaintea unor alegeri care pot să împingă în parlamentele europene diferiți demagogi cu promisiuni maximale și capacități mediocre.
image png
Cum trebuie să fie un președinte
Nu cred în nici o campanie electorală construită pe negativitate, pe agresiune, pe obsesii strict individuale.
image png
Avram Iancu – 200
Și totuși, posteritatea lui este impresionantă și oricine mai simte românește nu poate să nu simtă o înaltă emoție gîndindu-se la el.
image png
image png
Misterul voiniciei
„Strîmbă-Lemne” nu are, după cum se vede, o tipologie fixă, el variind imagistic în funcţie de marotele fiecărei generaţii.
image png
Înscenări
În lipsa exemplelor, utilizatorul obișnuit al dicționarului nu poate fi sigur de excluderea unei construcții.
image png
Viitorul începe ieri
Au mai fost și alte titluri, bineînțeles, poate nu atît de cunoscute, unele de psihologie și dezvoltare personală.
p 7 Adevăratul Copernic jpg
Pletele celeste ale Stăpînului Planetelor
Cel puţin aceasta a fost informaţia care s-a transmis în timp.
image png

Adevarul.ro

image
Japonia mănâncă mici și sarmale. Românul care le prepară: „Clienții ling farfuria“ VIDEO
În vizită în Japonia, Andreia și Ionuţ, vloggerii de la canalul de YouTube „HaiHui în doi”, au prezentat povestea românului care vinde mici și alte feluri de mâncare tradițională în Țara Soarelui Răsare.
image
Dilema incredibilă a unui român din Spania: „Am aflat că nu sunt tatăl copiilor mei, ce să fac?“
Postarea în care un bărbat a dezvăluit că prietenul său văduv a aflat că ai săi copii, rămași doar în grija sa, nu sunt de fapt ai lui, a devenit virală pe Facebook.
image
File de istorie. S-au plantat curmali, bananieri și palmieri pentru vizita Împăratului Franz Josef FOTO
Un oraș din vestul României a fost între 9 și 12 septembrie 1893 centrul de interes al Imperiului Austro-Ungar. Împăratul Franz Josef şi trei arhiduci au fost așteptați cu mare fast.

HIstoria.ro

image
Când a devenit Sicilia romano-catolică?
Mai mult de 13 civilizații și-au pus amprenta asupra Siciliei din momentul apariției primilor locuitori pe insulă, acum mai bine de 10.000 de ani, dar normanzii și-au tăiat partea leului.
image
Amânarea unui sfârșit inevitabil
„Născut prin violenţă, fascismul italian era destinat să piară prin violenţă, luându-și căpetenia cu sine“, spune istoricul Maurizio Serra, autorul volumului Misterul Mussolini: omul, provocările, eşecul, o biografie a dictatorului italian salutată de critici și intrată în topul celor mai bune cărţi
image
Căsătoria lui Caragiale cu gentila domnişoară Alexandrina Burelly
Ajuns director la Teatrul Naţional, funcţie care nu l-a bucurat atât de tare precum credea, Ion Luca Caragiale a avut în schimb o mare şi frumoasă împlinire: a cunoscut-o pe viitoarea doamnă Caragiale.