A conviețui cu imposibilul

Am mai publicat acest text acum vreo zece ani. Îl reiau, presat de cîteva experiențe imediate. Întîlnesc frecvent bătrîni și tineri (șoferi de taxi, de pildă) care, de dragul conversației, înjură, cu onesta mea adeziune, Guvernul, dar culminează regretîndu-l pe Ceaușescu. „Era mai bine înainte!”, se aude prea (foarte) des. De curînd, am încasat versiunea cea mai spectaculoasă: „Se tot spune că nu se găsea carne. Păi, era mult mai sănătos pentru noi. E riscant să mănînci carne mai des decît o dată pe săptămînă...”. Celor mai tineri încerc să le povestesc cum lucruri care lor li se par, astăzi, subînțelese erau miraculoase. Puteai să nu găsești vată, chibrituri, hîrtie igienică și tot felul de alte mărfuri „curente”, ca să nu mai vorbim de „prețiozități”: banane, mandarine etc. Le mai spun și că se cam stingea lumina și se oprea căldura, că programul de televiziune ajunsese să nu depășească două ore pe seară și era dominat de propagandă, că nu prea puteai visa să ieși din țară (măcar în concediu) ș.a.m.d.

Dacă mi s-ar cere o definiție a dictaturii, aș spune că dictatura este un mod de organizare statală în care sfera posibilului tinde spre zero, lăsînd loc unui procentaj sufocant de „imposibil”. Pe de altă parte, cînd în spațiul public totul devine posibil, avem de a face cu anarhia. Un stat bine alcătuit e unul în care raportul dintre posibil și imposibil lasă loc și pentru libertate, și pentru reguli.

Am trăit, vreme de aproape patruzeci de ani, într-o dictatură. „Posibilul” se reducea, în perimetrul ei, la șansa, tot mai firavă, a unei subzistențe modeste, la cîteva servicii-standard oferite de stat și la un set de mici libertăți private, cu condiția ca ele să nu interfereze cu rigorile instituționale și ideologice ale „conducerii”. La toate astea se adăuga o doză importantă de arbitrar, care să producă imprevizibilitate, confuzie și o perpetuă nesiguranță. Nu sînt de acord că în anii totalitarismului comunist nu se putea iubi, nu se putea rîde, nu se putea citi și nu se putea scrie. A existat literatură mare, artă mare, cercetare utilă, dar nu datorită regimului „îngăduitor”, ci în pofida lui. Toată lumea știa însă că anumite lucruri sînt definitiv imposibile. Filosofii știau că nu pot publica lucrări de filozofie antimarxistă, fiecare cetățean știa că nu-și poate programa concedii în Occident, editorii știau că nu pot publica Cioran, profesorii știau că nu pot vorbi la ore despre Soljenițîn sau despre exterminările de la Canal, despre „fenomenul Pitești” sau despre rezistența în munți a anilor ’50. Toți știau că ziarele sînt pline de minciuni sau că despre Ceaușescu nu se poate vorbi în public decît encomiastic. În ce mă privește, știam, de pildă, că nu mă voi putea ocupa niciodată, în mod „oficial”, de istoria sau filosofia religiei, că istoricul de artă medievală trebuie să dea frescelor de la Voroneț o interpretare materialist-istorică și nu teologică, că nu pot avea acces la cărți și periodice de specialitate decît întîmplător, cu mari dificultăți și riscuri.

În aceste condiții, „imposibilul” devenea o componentă aproape firească a vieții cotidiene. Nimic nu te oprea să-ți imaginezi „ce-ar fi dac-ar fi”, ce ai face și ce ai scrie „dacă s-ar putea”, cum ai construi mari programe și instituții culturale dacă totul ar fi „normal”. Frustrările se rezolvau, astfel, prin exercițiul utopiei. Puteai înălța castele de nisip, pagode de proiecte, cu avantajul că nu aveai cum să te simți vinovat de nerealizarea lor. De vină era „sistemul”. În mod paradoxal, sistemul era, simultan, un plafon scund, de netrecut, dar și o bună rampă de lansare pentru salturi euforice în implauzibil și reverie.

Ani de-a rîndul, am practicat, împreună cu cei apropiați, un joc întremător al planurilor „mărețe” și de neîmplinit. Constantin Noica se gîndea să scoatem o publicație de cultură filosofică (Caietele de la Păltiniș) în care să adunăm, măcar de patru ori pe an, contribuții autohtone de specialitate. Știam foarte bine că, în condițiile date, era o pură sminteală, dar ne amuzam să facem sumare închipuite ale primelor numere. La un moment dat, alcătuiserăm „cuprinsul” unui volum dedicat problematicii „simbolului”. Autorii avuți în vedere erau Petru Creția, Sorin Vieru, Victor Ieronim Stoichiță, Gabriel Liiceanu și subsemnatul. Evident, lucrurile au rămas, pînă astăzi, în stadiul de proiect. Aveam, inevitabil, în minte și o „acțiune” editorială. Urma să publicăm o colecție „paideică” a celor „o sută de cărți”, adică să punem la îndemîna publicului interesat (a tinerilor, mai cu seamă) textele fondatoare ale culturii europene, cele a căror „listă” ne fusese oferită de Noica și pe care încercam să le parcurgem în discrete seminarii private. Nu lipsea nici ideea, preluată de la maestrul nostru, de a înființa o „școală de înțelepciune”, după modelul celei pe care o schițase el însuși, cu decenii în urmă, la Andronache, lîngă București. Locul noii ctitorii fusese deja identificat, pe un povîrniș păltinișan, de pe traseul plimbărilor zilnice nicasiene.

Iată numai cîteva dintre „imposibilele” cu care ne-am condimentat viața în anii dictaturii: întruchipări translucide ale unei speranțe fără de speranță, ale unui viitor nerealist, ale unui dans fără corp. „Puncte de fugă” pe harta pusă dinaintea tuturor de autoritățile vremii. Făceam planuri imposibile pe fundalul unei dictaturi, al cărei sfîrșit era, pentru noi toți, de neimaginat. Imposibil. Căci dacă exista, pe atunci, o certitudine generală cu privire la ceea ce e imposibil, aceasta era certitudinea că ieșirea din comunism este imposibilul însuși. Nu ne trecea prin cap să luăm de bun sfatul pe care un antrenor de fotbal îl dăduse tînărului Noica, după ce constatase că proaspătul sportiv renunțase să mai alerge după o minge pasată prea departe de un coechipier: „Noica, dacă nu vei alerga și după mingi imposibil de prins, nu vei face nimic în viață!”. Ieșirea din comunism a fost mereu, pentru noi și probabil pentru toți concetățenii noștri, mingea după care e inutil să fugi…

P.S. De curînd, am asistat, totuși, și la un alt exces retoric nu tocmai justificat. „N-aveam ce face! Aveam cu toții un plasture pe buze. Cum să vorbești? Cum să protestezi? Cum să ți se reproșeze că n-ai mișcat în front?! Singura voce care spunea ce e de spus era a Europei Libere. Fiindcă puteau s-o facă. Noi însă ne ocupam doar, terorizați, cu „supraviețuirea imediată”, încercînd, doar, să ne vedem, necontaminați, de treabă. E adevărat că orice formă de opoziție era riscantă și inoperantă, e adevărat că Monica Lovinescu și Virgil Ierunca au fost, ani de-a rîndul, „conștiința noastră mai bună”, dar asta nu exprimă tabloul complet al situației. Corect este să evocăm și cele cîteva nume care, în țară fiind, și-au smuls, asumînd toate riscurile, „plasturele” de pe gură. Da, nu puteam face, în România, ce făceau Monica și Virgil la Paris. Dar e nedrept și întristător să nu omagiem, cu atît mai mult, oameni ca Doina Cornea, Paul Goma, Mircea Dinescu, Dorin Tudoran, Radu Filipescu, Liviu Babeș, muncitorimea brașoveană din 1987, grupul de la Iași ș.a. Din cînd în cînd, se mai auzea, totuși, cîte un suspin neacomodant...