Să fii „ales”?
Cînd a început războiul din Ucraina, n-am văzut în marile orașe europene nici uriașe demonstrații anti-ucrainene, nici anti-rusești. N-am auzit inși strigînd „Moarte Rusiei!” sau „Moarte Ucrainei!”, ci, cel mult, cîțiva disidenți cu pancarte inscripționate „Jos Putin!”. Cînd, nu demult, azerii au cucerit Nagorno-Karabah de la Armenia, n-am auzit mulțimi furioase defilînd la Paris, Berlin sau Londra ca să scandeze „Moarte azerilor!”, deși nu sînt puțini armenii din Occident. N-am văzut nici cimitire azere desacralizate, nici proprietăți azere desemnate cu însemne caracteristice pe pereți sau porți. Nici stîngiștii n-au țipat ca din gură de șarpe: „Free Nagorno-Karabah!”. Nici o putere n-a calificat Azerbaidjanul drept „ocupant care și-a pierdut dreptul de a fi considerat stat”; nici una, nici măcar Rusia, n-a susținut că Armenia n-ar mai avea dreptul la apărare. Sau, cînd zilele trecute un milion și jumătate de afgani, care trăiau de zeci de ani (mulți de cînd s-au născut) în Pakistan în exil, au fost expulzați cu forța și obligați să se întoarcă într-o țară condusă de talibanii de care fugiseră ei sau părinții lor, ONU n-a protestat solemn pentru încălcarea gravă a drepturilor omului, Consiliul de Securitate nu s-a reunit, nici OMS nu s-a scandalizat de condițiile inumane de igienă. Marile puteri au tăcut, iar presa a acordat spații restrînse evenimentului. Și, între timp, n-am auzit ca în campusurile unor mari universități americane cauza afgană, pakistaneză, azeră ori cea armeană, ba nici măcar cea ucraineană să nască scandaluri, contestări ori amenințări cu moartea pe rețelele de socializare.
Bănuiți unde vreau să ajung: e destul ca conflictul să aibă de-a face cu Israelul pentru ca întreaga lume să pară tratată cu electroșocuri. O țară cît trei județe românești (Israel), aproape de neobservat pe un planiglob, înconjurată de țări uriașe, cu populații arabo-musulmane de zeci de milioane, devine dintr-o dată, pentru mulți și multe grupuri, agresorul universal, cînd nu încarnarea Satanei, deși totul a început printr-o baie de sînge avînd drept autori pe teroriștii Hamas și drept victime pe israelieni. Cînd e vorba despre Israel, toate proporțiile se schimbă, iar standardele obișnuite în alte cazuri se aruncă la coș. Echitatea în aprecieri se evaporă. IDF e condamnată dacă lovește vreo unitate spitalicească în Gaza – și pe bună dreptate –, deși nu asta a fost intenția ei; în schimb, n-aud condamnări de la ONU, OMS și diferite ONG-uri dedicate drepturilor omului, a faptului că Hamas a construit deliberat fortificații și tuneluri pentru stocat arme și muniții sub spitale. „Free Palestine!”, se strigă cu vehemență la adresa Israelului – de acord, au și ei o răspundere –, dar de ce nu și la adresa Egiptului, Iordaniei și, în general, a statelor arabe? Pînă în 1967, Gaza era egipteană și Cisiordania (West Bank) iordaniană; nimeni nu le cerea acelor state să „elibereze Palestina”, ci ele toate voiau „să șteargă Israelul de pe hartă” și „să-i arunce pe evrei în mare”. De atunci, Egiptul și Iordania au devenit mai înțelepte, dar nu și Iranul și organizații precum Hamas sau Hezbollah. Atunci de ce unii țipă împotriva evreilor și nu a iranienilor?
Pe de altă parte, dacă Guvernul Netanyahu greșește (ceea ce o majoritate consistentă a israelienilor acceptă), de ce sînt insultați sau amenințați evreii din New York sau din Paris? Cînd afganii, azerii, armenii, pakistanezii sau turcii sînt în război sau persecută minorității, deranjul global e minim. Dar cînd se crede că o fac israelienii, dintr-o dată o parte a lumii își reamintește de „oculta mondială”, care, cică, îi are în spate pe evrei. Iar stînga radicală rememorează brusc că evreii au adus capitalismul, dreapta radicală – că au adus comunismul, și împreună își dau mîna în antisionism, forma „politically correct” a antisemitismului contemporan. Cînd la mijloc sînt uigurii persecutați de chinezi sau kurzii oropsiți de turci, nu frisonează aproape nimeni pe „rețele”. Nici măcar cînd creștinii sînt supuși unor pogromuri în India sau în vreo țară africană nu e mare rumoare. Dar ia să intre poliția israelienă pe Esplanada moscheilor din Ierusalim, fie și ca să prevină un atentat, că îndată ni se aduce aminte că evreii l-au „omorît pe Christos” și că tot ei l-au insultat pe Mahomed. Cînd a fost asta? Ieri, alaltăieri? Nu, chipurile, acum două mii sau o mie cinci sute de ani, dar, pentru unii, este ca și ieri, și azi, și mîine, și veșnic. Toate se trec, numai pentru „poporul ales” timpul stă locului.
Avea deci dreptate acel rabin de pe timpuri care, în mijlocul unui pogrom, se ruga lui Dumnezeu cu cuvintele: „Doamne, mai alege-i, rogu-te, și pe alții!”. Invidie? Știu eu? Totuși, fără supărare, dar cum ar suna ca despre „oculta mondială” să se spună, uneori măcar, că-i are în spate pe... azeri?
