Note, stări, zile
Luni, 31 octombrie 1966 (la 18 ani împliniți...)
Astăzi (ora 17,15), am luat hotărîrea cea mare. Mai bine zis, am trecut la fapte, căci hotărîrea se zbate în mine de mult. Voi ține așadar un jurnal; nu „intim”, căci asta e o ocupație meschină a supraeului; nu „zilnic”, căci mă cunosc prea bine ca să nu-mi respect lenevia într-ale scrisului. La ce bun s-o ponegresc cu promisiuni pe care doar începutul le face entuziaste? De fapt, din cauza asta am și amînat atîta redactarea celor de față. Știam că nu sînt în stare de regularitatea pe care o impune o astfel de scriere. Am să încerc doar, cu oarecare scepticism, e adevărat, dar nu și fără o urmă de speranță. E dreptul meu, doar sînt om tînăr (din cînd în cînd îmi amintesc și de asta). Vreau să nu neglijez caietul ăsta din mai multe motive: întîi ca să pot urmări mai tîrziu evoluția mea de acum. Va fi pentru mine o interesantă sursă de materie primă și, pentru alții, poate, o experiență folositoare. Căci aș fi nesincer dacă nu aș recunoaște că, vrînd-nevrînd, mă urmărește ideea unei eventuale publicări care începe să se acumuleze din această clipă (ceea ce, iată, se întîmplă, după 57 de ani, n.m., A.P., 2023). Asta însă nu înseamnă că voi face literatură. Voi fi sincer. Forma, deocamdată, nu mă interesează (poate s-a observat!). Urmăresc doar să comunic gînduri și stări de conștiință pe care le trăiesc într-un moment dat. De altfel, intenționez să scriu doar cînd am ce. N-am să-mi fac program special pentru scris. Munca organizată e „moartea mea”. N-am să scriu în fiecare zi, n-am să scriu decît cînd voi avea idei. Că pot avea idei tîmpite, asta e altceva, dar am să le pun pe hîrtie, mai întîi fiindcă jurnalul trebuie să fie oglinda mea și eu sînt – ca toți oamenii – și tîmpit uneori. Apoi, fiindcă în momentul cînd le prinzi din zbor, n-ai cum să știi care sînt idei tîmpite și care nu. Peste o vreme, am să fiu tentat să rup toate paginile de acum. N-o să-mi mai placă (de asta sînt sigur, de vreme ce nici acum nu sînt încîntat).
În general, sînt un exemplar înclinat să gîndească; sînt un introspectiv și e păcat ca toate frămîntările mele interioare să se piardă. Sînt și așa destul de sterile ca să le mai fac și inexistente.
Cînd avem nevoie de experiență ne lipsește. Cînd o căpătăm – acum exprimarea plastică se impune – nu ne rămîne decît să facem ceva pe ea. Caietul acesta va încerca să-i scutească pe cititorii de o anumită vîrstă de zbuciumul și căutările lor. Sau să-i ajute. Eu nu sînt un fenomen. Sînt ca toți cei de vîrsta mea. Numai că am vanitatea de a așterne pe hîrtie tot ce-mi trece prin cap.
Joi, 3 noiembrie 1966
Am recitit „prefața” din octombrie și am constatat că tracul debutului mi-a paralizat și bruma de spirit pe care contam. Cum, Doamne iartă-mă, să încerc prin acest jurnal să-i scutesc pe cititorii „de o anumită vîrstă” de zbuciumul și incertitudinile lor? Păi, fără ele nu se poate! Tot ce pot face e să le mai potolesc teribilismul. Să le demonstrez că ceea ce se petrece în ei se petrece și în alții; că e bine să ai încredere în tine, dar să nu depășești limita care duce spre îngîmfare. Îngîmfarea tinde să rămînă în noi și să ne manipuleze pentru totdeauna. Și e păcat!
*
Azi-noapte am avut un vis idiot. Toate visele pot fi întrucîtva idioate, dar ăsta m-a urmărit și m-a indispus toată ziua. Și nu știu de ce. Am visat că am furat o carte de la un bătrîn scriitor pe care îl vizitam și cu care pînă atunci discutasem respectuos, aproape timid. Gîndul păcătos mi-a venit brusc și l-am urmat fără ezitare. Visele – așa cel puțin pretind oamenii de știință – sînt reluări dezordonate ale unor stări imprimate pe cortex. Oare ce realitate trăiește în visul meu? Pasiunea pentru cărți? Slăbiciunea pentru scriitori? Sau vreo drăcie interioară care n-a ieșit încă la suprafață? Te pomenești că în mine zace refulat un gangster de prima mînă...
Sfîrșitul anilor ’80
Note de „orientalistică”.
Sugestii existențiale Zen. Trei feluri de a fi: a) ca piatra (reține toate impresiile); b) ca nisipul (reține prompt, dar pierde repede) și c) ca apa (nu reține).
Începutul anilor 2000
Proasta folosire a inteligenței: excesul critic (iritarea ca demaraj), excesul sofistic (falsificator), excesul tehnic (abuz conceptual și paradă de „specialitate”), inteligența fără cultură, inteligența fără spirit, inteligența imorală.
