Tradiții ale învățămîntului autohton
Cu vreo șapte ani în urmă am publicat – în perspectivă memorialistică – textul de mai jos. Îl reiau, pentru că, la noi, „amintirile” au mereu un nimb de actualitate... „Parc-a fost ieri” e aproape totuna cu „parc-ar fi azi...”. Fapt e că problema învățămîntului, liceal și universitar, e, ineviabil, pe agenda „României educate”, dar mai degrabă ca o suită de întrebări și neliniști, decît ca o suită de răspunsuri... „Cultura” absolventului de azi are, adesea, o dimensiune tragi-comică, ilustrabilă cu numeroase „perle”. Din păcate, nici profesorii nu sînt întotdeauna scutiți de vesele derapaje... Iar politicieni preocupați să-și facă rost de o diplomă, la orice vîrstă și prin orice mijloace, nu ne lipsesc. „Pre-istoria” de mai jos nu are, în plus, decît contextul ideologic al partidului unic... Dar uneori și azi, dăruiți cu multipartitism, avem probe de continuitate...
E timpul să încep să povestesc. Pînă nu uit… Am întîlnit tot soiul de oameni, am trăit tot soiul de întîmplări, am auzit tot soiul de povești. Poate că vor avea un oarecare rost documentar, dacă le pun pe hîrtie. Iată, de pildă, o poveste pe care mi-a spus-o, demult, profesorul meu Dan Grigorescu, discipol, ca și Ion Frunzetti, ca și Edgar Papu, al lui Tudor Vianu (și, cred, asistent al lui pentru un timp). E vorba de un examen de literatură universală, cu Tudor Vianu ca examinator și un activist de partid drept candidat. Candidatul nu mai era chiar tînăr, dar avea nevoie de o diplomă universitară, ca să-și poată consolida locul de muncă și „dosarul sănătos” la o gazetă de propagandă a vremii, unde era un fel de șef. Profesorul, bine crescut și neînvățat cu asemenea situații, era puțin stingherit să ia la întrebări un tovarăș cam tomnatic, dar astea erau vremurile. Lucrurile s-au desfășurat astfel.
– Tovarășe profesor, trebuie să vă spun, cinstit, că nu prea m-am pregătit.
Vianu (jenat și încurajator): – Ei, nu exagerați. Sînt sigur că, la vîrsta dvs., aveți suficiente cunoștiințe.
– Nu, nu, chiar nu m-am pregătit deloc…
– Pot înțelege că nu vă simțiți astăzi în formă. Nu-i nimic. Veniți la sesiunea din toamnă.
– Tovarășe profesor, cît să mai amîn? Am copii care au deja diplomă.
Vianu (încurcat): – Stimate tovarășe, îmi pare rău, dar nu aveți de ales decît între două variante: ori acum, ori la toamnă. Cum facem?
Candidatul cade pe gînduri și, după o matură reflecție, decide: „Acum!”. Din momentul deciziei, orice dubiu, precauție și nesiguranță dispar ca prin farmec. Omul e, brusc, stăpîn pe situație și pe competențele proprii. Profesorul îl invită să tragă un bilet, candidatul se execută, citește subiectele și comunică sec: „Primul subiect nu-l cunosc!” (primul subiect era „L. Tolstoi”). „Prin urmare, voi trata subiectul 2!” Subiectul cu pricina era de tip „ghicitoare”: „Numiți cel mai mare poet romantic francez din secolul al XVIII-lea”. Răspunsul era gata făcut: în secolul al XVIII-lea există un singur poet racordabil (ca predecesor) romantismului: André Chénier. Dar candidatul știe mai bine. Răspuns ferm: „Cel mai mare poet romantic francez din secolul al XVIII-lea este Victor Hugo”. Întrebare ajutătoare din partea profesorului: „Stați puțin! De cînd pînă cînd ține secolul al XVIII-lea?”. Răspuns: „De pe la 1720 pînă pe la… 1792. A, nu, greșesc, pînă la 1789!”. „Și de la 1789 pînă la la 1792 ce e?” Candidatul, surîzînd pertinent: „Sfîrșitul secolului al XVIII-lea și începutul secolului al XIX-lea!”. „Mă rog – suspină profesorul –, să trecem la primul subiect.” „Dar v-am spus că nu-l știu!” „Ei, glumiți, e vorba de Tolstoi, marele Tolstoi, nu se poate să nu știți despre cine e vorba.” Răspuns: „A, vă referiți la poetul simbolist, cel care a murit la Paris, înconjurat de prieteni!”. „Nu, iertați-mă, vă gîndiți, probabil, la celălalt Tolstoi, Aleksei, care a fost și poet (nu chiar simbolist…), a fost pe la Paris, dar s-a întors în URSS și a murit acolo.” „Înseamnă că m-am înșelat. Deci e clar că nu cunosc subiectul!” „Vă rog, mai gîndiți-vă puțin, nu se poate” –insistă generos Tudor Vianu. „E vorba de Lev Tolstoi, marele Tolstoi!” „Nu cumva e cel care a scris Anna Karenina!?” – reacționează, iluminat, candidatul. „Ba da, vedeți că știți? Despre el e vorba!” „Atunci cunosc!” – se liniștește preopinentul. „Dați-mi voie să vă prezint, mai întîi, pe scurt, intriga romanului: Anna Karenina era o femeie frumoasă, deșteaptă, dar fără studii superioare! (Vianu e perplex: nimic de zis, descrierea personajului este corectă!) Dînsa s-a căsătorit cu un tip care însă avea studii superioare! (Poți să zici că nu?). Bineînțeles că, în aceste condiții, menajul a avut de suferit. Eroina a fugit de-acasă, dar, avînd, totuși, un moral puternic, s-a angajat muncitoare într-o uzină!” Profesorul e la capătul puterilor: „Îmi pare rău, nu asta e intriga, nu așa se termină povestea…” „Nu?” – se întristează candidatul. „Înseamnă că fac o confuzie cu alt film.”
Ce vremuri! Evident, unele lucruri s-au schimbat. Nu prea mai avem profesori de talia lui Tudor Vianu. Dar „candidatul” din povestea de mai sus pare să fie, la noi, o figură perenă: are funcții importante, surîde larg – un adevărat campion al danturii – la televizor, știe să facă de toate: muncitor la Mecanică Fină, fotbalist, jurist, consilier prezidențial, ministru, șofer, senator etc. Un om de succes! Atîta doar că, din cînd în cînd, confundă istoria națională… cu alt film. Asta nu înseamnă că aplombul lui de figurant în orice scenariu politic de paradă are ceva de suferit… Parcă-l văd academician, autor al unui tratat despre felul în care unii falși eroi ai neamului au șubrezit forțele de apărare ale patriei, obligîndu-ne, de pildă, să ne batem cu turcii, cînd, de fapt, voiam să schimbăm un stăpîn cu altul: neamț, rus, austro-ungar – pe scurt, sorosist. În filmul activistului nostru, Churchill e, de fapt, Stalin, iar Stalin e, de fapt, Churchill. Și să mai terminăm cu victimizarea anticomuniștilor. Oricum, pușcăriile lor erau mult mai confortabile decît cele de azi. Puteau muri acolo liniștiți, nu ca bieții interlopi de azi, a căror eliberare umanitară e urgentă.
