De unde ne vine pericolul
Aflăm că în statul Utah s-a interzis Biblia la școlile primare pe motiv de „vulgaritate și violență”. Surprinzător nici nu mai e faptul interdicției în sine – deja ne-am obișnuit, la acest început de nou Ev Mediu, ca unii să excludă cîte un clasic, precum Pe aripile vîntului, pe considerente de rasism, sau poveștile fraților Grimm, pe motiv de discriminare sexuală. Paradoxul este că statul Utah, unul dintre cele conservatoare din SUA, scosese pînă acum din bibliotecile școlare numai lucrări care se referă la orientarea și identitatea sexuale. Or, apare că în acest moment fundamentalismul creștin nu se mai împacă nici cu Biblia, sau cel puțin nu cu celebra și esențiala – în lumea anglo-saxonă – versiune a regelui Iacob (King James Bible) din secolul al XVII-lea. Ceea ce nu înseamnă că tocmai a încheiat un prieteșug neașteptat cu teoria evoluției și că va jura pe Darwin de aici înainte! Probabil că, promovînd egalitatea, va interzice și Biblia, și pe Darwin.
Totuși, să recunoaștem că fundamentaliștii din Utah au ceva dreptate: Biblia e o carte periculoasă, probabil cea mai periculoasă dintre toate cîte s-au scris. Iar dacă nu poate fi interzisă pur și simplu la modul general, măcar fragedele vlăstare merită să fie ferite de o vădită influență nocivă, sosită sub pretextul religiei. Despre ce vorbim?
Indiscutabil că, în Biblie, violența și crima și imoralitatea sînt la ele acasă: cînd Iosua, în fruntea israeliților, cucerește orașul canaanit Ai, măcelărește toată suflarea – oameni, animale, ba taie și pomii fructiferi. Sclavia e în Biblie tolerată și nu numai la egipteni, ci și la evrei. Femeia e tratată de la începuturi ca o ființă inferioară. Mai întîi e scoasă din coasta bărbatului ca un abces, apoi e pusă să se lase păcălită prostește de șarpe și să-l atragă în păcat și pe bărbatul ei. Cain, fiu-său, își ucide fratele din te miri ce (nici măcar un motiv serios n-a avut!), apoi e lăsat să scape cu fuga, precum infractorii noștri care dispar în străinătate după ce primesc sentința. Hidos! Patriarhii sînt niște desfrînați: Abraham are două neveste, plus țiitoare; nepotu-său, Iacob, are patru soții, David are sute de soții, de care e expropriat de fiul lui răsculat; iar Solomon-împărat are multe mii. Abraham, de altfel, cel care a încheiat legămîntul cu Dumnezeu, face aproape numai ticăloșii: e laș, lăsînd-o pe nevastă-sa Sara, despre care pretindea că îi e soră, aproape să fie violată de regele cinstit Abimelec. Îi alungă în deșert pe țiitoarea lui, Agar, și pe fiul lui cel mare, Ismael, care nu-i greșiseră cu nimic, ca să moară amîndoi de sete, fiindcă n-are curaj să se opună geloziei Sarei. Și, bineînțeles, suma tuturor ororilor, e gata-gata să-l jertfească pe fiul său, Isaac, dacă nu interveneau îngerul și berbecul-substitut. Moise e gîngav, coleric și incapabil de un bun leadership, deși fusese crescut ca un prinț egiptean. A trebuit ca Ietro, socrul său, să-l învețe să-și delege puterile. Rușine! Conduși de el, israeliții rătăcesc de pomană patruzeci de ani în deșert, cînd puteau să ajungă la liman în cîteva săptămîni. David e imoral și vanitos: se mîndrește cu cîte prepuțuri de filisteni a tăiat și dansează în pielea goală înaintea arcei, în uralele femeilor. Cînd un slujitor îl scapă de dușmanul lui de moarte, Saul, mimează ipocrit jalea. Apoi, poftind la femeia credinciosului Urie, ordonă să fie ucis mișelește și îi ia nevasta. Ce să mai spunem că e premiată viclenia, prin Iacob, și e pedepsită onestitatea prin Esau, sau că regele Saul, atîta vreme cît ucide supunîndu-i-se profetului ahtiat după putere Samuel, e binecuvîntat, dar cînd cruță oameni și lucruri, împotriva ordinului lui Samuel, ajunge blestemat! Cum să dai toate urîciunile astea copiilor să le citească? Ce-or să creadă? Că binele nu învinge întotdeauna, că răul scapă nepedepsit adesea, că răul și binele se amestecă? Ba chiar că nimeni nu înțelege ce vrea de fapt acest Dumnezeu care trage aiurea firele istoriei? Adică vor afla din timp cum e viața reală – ceea ce zic unii că e primejdios!
Da, Biblia, cu poveștile ei incomode, a speriat pe mulți slabi de înger de-a lungul secolelor: a fost condamnată încă din antichitate de platonicianul Celsus, expurgată de gnosticul Marcion (care nu admitea Vechiul Testament in toto și o parte a celui Nou). Biserica, temîndu-se de ea, a ținut-o ascunsă în latină sau slavonă, ferită de popor, și a acoperit-o cu iedera interpretărilor, încît să nu fie înțeleasă. Știa ea ce știa: odată cu Reforma și lectura Bibliei, Europa se sparge, se războiește timp de două sute de ani. Mai tîrziu, antisemiți notorii, precum Chamberlain, Gustave Le Bon sau Paul de Lagarde, au vrut s-o alunge, ca fiind o compilație semită și imorală. Revoluționarii au urît-o ca reacționară. Comuniștii, cînd n-au interzis-o, au condamnat-o ca temei al religiei. Bigoții au extras din ea condamnarea științei. Feministele i-au criticat patriarhatul. Raționaliștii i-au criticat absurditățile, criticii – contradicțiile, antisemiții – că prea vorbește despre evrei, ateii – că prea mult vorbește despre Dumnezeu, oamenii practici – că prea mult vorbește. Nu-i deci periculoasă cartea asta groasă despre un Dumnezeu gelos, care impune ascultarea prin pedepse aspre, vrea să te oblige să-l iubești și face pariuri cu Satana pe seama omului? Și, în plus, care mai întîi și-a ales un popor, precum stă scris în aceeași carte, pe care apoi l-a lăsat să fie persecutat și omorît– ceea ce nu-i chiar de mirare, de vreme ce făcuse același lucru cîndva și cu propriul fiu!
