„Ne doresc sufletele”

Istoria e reversibilă – iată una dintre puținele lecții sigure pe care ni le dă istoria. S-a întîmplat de mai multe ori în trecut – de exemplu, în ultimele două secole ale Imperiului Roman –, se întîmplă și în zilele noastre, dar mult mai repede. Pe atunci, între domnia lui Constantin cel Mare și aceea a lui Iustinian, dintr-un stat tolerant cu religiile și credințele oamenilor (fapt realizat în urma celebrului edict de la Milano, din 312), în care conceptul de cetățenie egală, cel puțin pentru toți oamenii liberi, fusese garantat de legi și susținut de stat, imperiul devine treptat un stat cvasi-totalitar. El e guvernat de un autocrat care nu acceptă decît o singură credință, definită sub constrîngere politică. Acest stat, sub Iustinian, în plus își exploatează prin impozite uriașe populația, deoarece dorește să poarte campanii militare externe, deși ar fi putut trăi în pace cu majoritatea celorlalte state. În numele recuperării unor teritorii care aparținuseră în urmă cu multe decenii imperiului, declanșează un război nimicitor împotriva regatului gotic din Italia, care fusese remarcabil de bine guvernat, dar avea cusurul că era condus de așa-zișii „eretici” arieni. În urma a multor ani de războaie, Italia e devastată și va fi foarte curînd din nou pierdută de imperiu în favoarea unui trib mult mai barbar (longobarzii) decît deveniseră goții. Desigur, apologeții creștini de atunci și de mai tîrziu au văzut istoria ca pe o suită de victorii, deoarece credința niceeană (care și-a spus „universală”) a cîștigat partida. Dar chiar și ei ar trebui să ezite în a acorda atîta credit unei religii care s-a impus, împotriva păgînilor, a „ereticilor” și a evreilor, avînd de partea ei puterea politică, legislativă și militară a statului. Și s-a impus nu numai exterior, demolînd minuni arhitectonice, distrugînd manuscrise prețioase și ucigînd oameni, ci și, în special, căutînd să se impună conștiințelor. Cum scrie Catherine Nixey în Epoca întunecării: „Noul zeu (cel creștin) nu dorea respectarea unor ritualuri, temple sau pietre. El dorea sufletele oamenilor. El dorea, cerea inimile și mințile fiecărui om din imperiu” (p. 189).

Nu sînt singurul care privește lumea noastră, mai ales la cum s-a transformat în ultimele două decenii, și mai ales la tendințele acestor transformări, gîndindu-mă la „epoca întunecării”. Trăim o involuție în multe privințe, tinzînd spre conformitate ideologică din diverse direcții, religioasă și de dominație, cu atît mai preocupantă cu cît mijloacele de care dispun azi statele pentru a-și realiza scopurile sînt fără comparație cu cele din urmă cu o mie cinci sute de ani.

Observăm cu stupoare cum modelul autocratic și chiar totalitar – deși discreditat de două ori în secolul trecut – revine sub forma mafiotică rusească sau sub forma, chipurile, capitalist-comunistă chineză. Revine și seduce. Te-ai fi așteptat ca, după scorul militar dezastruos din Ucraina, Rusia să fie complet discreditată în lume. Ce naivitate! Iată că țări imense ca Brazilia sau India, care au regimuri democratice, continuă să-i cînte în strună și ezită să se ralieze unei cauze juste și susținute de Carta ONU. Te-ai fi așteptat, de asemenea, ca felul dezastruos în care China a tratat epidemia de coronavirus – mă refer la politica „zero-COVID” și la ascunderea originilor maladiei – să facă modelul de dezvoltare chinez mai puțin atractiv. Fals! Se pare că o mulțime de state și de țări sînt gata să cadă în brațele imperialismului chinez sau rusesc, numai fiindcă îi urăsc pe occidentali – adică urăsc libertățile, modelele și instituțiile pe care le-au introdus ei înșiși în țările lor. Ură de sine? Istorie reversibilă?

Dar involuție vedem – o, cîtă! – și în „lumea liberă”, și poate ea e cea mai preocupantă, fiindcă slăbește încrederea interioară în libertăți, toleranță și progres. În Statele Unite se duc din nou bătălii legale pentru reinterzicerea dreptului la avort. În alte părți, unele edituri din cale-afară de „progresiste” republică autori cunoscuți după ce le-au cenzurat unele cuvinte în numele luptei împotriva rasismului. Adevărul și contextul nu contează. Nu făceau altceva moraliștii creștini, care, în secolele IV-V, destinau focului cărți sau statui păgîne socotite de ei licențioase. Ceea ce observăm este că, la dreapta sau la stînga, triumfă tot mai mult extremele, pozițiile intransigente. La noi, diversitatea ca valoare educativă a fost contestată public de majoritatea cultelor religioase, dar iată că unul dintre susținătorii acestei poziții intolerante a fost contestat de un personaj mult mai radical decît el însuși din interiorul propriei credințe. Se dovedește că intoleranța nu e niciodată suficientă. Convingerea că Occidentul e decadent și degenerat fiindcă e, chipurile, necredincios și s-a îndepărtat de morala tradițională nu mai are nevoie de susținerea directă a propagandei Rusiei pentru a se răspîndi și a fi crezută.

Un timp am sperat că lumea avansează global spre mai multă unitate, mai multă libertate, mai multă echitate. Dar nu, era o naivitate: de fapt, mergem de-a îndărătelea. Libertățile sînt încălcate mai peste tot, chiar dacă într-o proporție foarte inegală, unitatea globală e pusă în discuție de războaie, sancțiuni și constituirea unor blocuri rivale. Sfidarea legii internaționale se face pe față, iar o mare parte a lumii susține tacit acest cinism. Iar echitatea, oricum, are tot mai puține șanse, în pofida declarațiilor de bune intenții. Violența, spontană sau organizată, nimicește relații umane, comunități, state, dar mai ales suflete. Căci poate lucrul cel mai grav este că noii zei ai momentului (ideologiile), la fel ca și în „epoca întunecării”, ne cer, ne doresc din nou sufletele.