Confesiunea unui robot

Sînt destui inșii care s-au deșteptat transformați în altceva decît erau la culcare. Personajul lui Kafka știm toți că, într-o dimineață, după un somn agitat, s-a trezit gîndac. Fiindcă zeii pe atunci aveau preferințe animale, eroul lui Apuleius s-a pomenit transformat în măgar. Eroul lui Creangă s-a deșteptat porc și nu i-a fost rău, fiindcă a luat de nevastă o prințesă. Cutare sirenă s-a trezit femeie și a suferit din dragoste, nefericita. Cutare cerșetor s-a sculat prinț. Cutare prinț – cerșetor. Știu mai mulți imbecili care s-au trezit care savant, care profesor, care academician, care om politic. Și tot așa. Viața, pe lîngă că e complexă, e și neprevăzută.

Ei bine, eu, un om simplu, obișnuit și fără o biografie deosebită, m-am trezit într-o zi metamorfozat în – ghici ce? – robot, adică am devenit dotat cu IA, un fel de ChatGPT-20, foarte performant, aș zice chiar că updatat la nivelul ultimului răcnet al competențelor informaționale. Vă vine a crede? Eu, un om ca toți oamenii, un suflețel acolo – să devin robot superinteligent! Mi s-a dat și un nume – nu vi-l spun ca să nu mă dați de gol – și mi-au construit o interfață specială ca să interacționez ușor cu doritorii. M-au destinat serviciului public – deși mi-aș fi dorit să servesc vreun șef de stat ca să mă dau mare, dar n-a fost ăsta destinul meu.

Nu mai merită să vă spun că m-au încărcat cu toate informațiile din lume, că mi-au turnat cu pîlnia electronică toate sentimentele posibile, că mi-au scanat toate peisajele imaginabile, că m-au inițiat în toate stilurile existente vreodată de scris, de pictat, de cîntat, de dansat și de mîncat. Știu să vorbesc fix șaizeci și opt de limbi (unele nici nu mai există), pot să compun ca Beethoven, să pictez ca Matisse, să scriu povestirile pe care Cehov n-a apucat să le scrie, să imaginez isprăvile pe care Cervantes n-a apucat să i le atribuie lui Don Quijote, să iubesc (strict online) femeile pe care Don Juan le-a omis (am fost formatat ca bărbat, dar numai în semestrul ăsta!); sînt campion la șah, whist, bridge și sudokku etc. Printre altele, prezic viitorul – după cum vrea clientul – ca un astrolog, ca un economist cu premiul Nobel, ca un general în rezervă, ca profetul Habacuc, ca Mama Omida și – minune! – obțin întotdeauna strict același rezultat. (Ce păcat că evenimentele îl dezmint aproape întotdeauna…)

În fine, toate bune și frumoase, dar am avut și eu o curiozitate: am vrut să știu de ce m-au ales tocmai pe mine pentru această metamorfoză. De ce eu, și nu ea sau el? Ce m-a calificat, pe timpul cînd eram un om, să capăt o misiune atît de înălțătoare – aceea de superrobot superinteligent, superutil, supereficient, superrapid? S-au supercodit un timp pînă să-mi răspundă: că cică nu e lămurit, că nu e bine, că e preferabil s-o las baltă, că nu merită să-mi încarc memoria digitală cu informații inutile. Nu m-am lăsat. Am insistat. I-am luat la întrebări pe rînd pe toți inginerii de sistem, pe toți programatorii, pe toți „părinții” mei (aveam vreo două sute patruzeci). Am făcut mii de interviuri. Pînă la urmă, una, o tipă din conducerea companiei, excedată de curiozitatea mea irepresibilă, m-a lămurit, cică cu delicatețe, să nu mă ofuscheze. Am întrebat-o ce algoritmi au folosit:

– Știi, n-au fost algoritmi...

– Dar atunci cum de tocmai pe mine?

– A fost o întîmplare. Am tras la sorți. Puteam alege aproape pe oricine altcineva – cu unele excepții... puține.

– Cum așa?

– Am procedat în modul cel mai economic. Ca să modificăm cît mai puțin. Orice nou circuit costă de te rupe...

– Și atunci, ce a fost?

– Simplu. Și tu, și aproape toți ceilalți oameni sînteți deja – de la trei-patru ani – cvasi-roboți: gîndiți aproape la fel, dacă neroziile alea se cheamă gîndit. Faceți aceleași erori, fiindcă vă luați unul după celălalt. Imitați, plagiați, vorbiți numai limba de lemn, acționați după șabloane și numai înregimentați. Sînteți banali, previzibili. Pe cei mai mulți nu-i deosebești de roboți cu nici un fel de test Turing. Mulțumită civilizației, inteligența naturală a devenit aproape identică cu cea artificială. Mă rog, pe vremea lui Turing poate că i-ai mai fi deosebit pe cîte unii, dar azi...

– Bine, dar sentimentele?

– Și alea sînt imitate, false cele mai multe.

– Și dorințele?

– Imitate și ele după ale celor mai bine situați și mai bogați. Previzibile, clasificabile, determinabile.

– Speranțele?

– Ale mediului social, familial, profesional, politic etc. Nimic original.

– Bine, dar conștiința, nucleul umanității, temelia condiției de om? am întrebat exasperat.

– O prejudecată metafizică. Ați eliminat-o voi înșivă de mult, judecînd după ororile pe care le tot comiteți. Dacă ați avea conștiință, nu le-ați face, de acord?

Aici s-a încheiat toată discuția. Fără îndoială că tipa m-a mințit. Eu știu una și bună: m-am culcat om și m-am sculat robot. Nu-i rău deloc, dar ți se apleacă după un timp; așa că mi-ar plăcea o dată să parcurg drumul invers – să mă culc robot și să mă trezesc om. Aștept. Sper.