Telefonul mobil

Gîndiți-vă cum ar fi să vă pierdeți sau să vă distrugeți telefonul mobil: deodată ați pierdut toate adresele de e-mail, toate numerele de telefon, postările, pozele și toate conversațiile pe WhatsApp (dacă n-ați fost prudenți să vă faceți back-up-uri), ca să nu mai vorbim despre parolele pe care eventual le-ați „ascuns” prin vreun cotlon al memoriei telefonului. Vă veți chinui zile și săptămîni întregi să refaceți ce se mai poate recupera, veți apela la prieteni și la cunoștințe să vă ajute, pe scurt, aveți un dezastru. E și mai rău dacă momentul fatidic vă prinde departe de casă. Puține „mici dezastre” sînt mai de temut pentru omul contemporan! Și asta, în mare parte, din cauza dependenței în care ne ține acest mic instrument: memoria noastră care, altădată, era obișnuită să țină minte chiar și zeci de numere de telefon fix (ca să nu mai vorbim despre ajutorul dat de agendele scrise sau de cartea clasică de telefon), astăzi abia dacă mai știe numărul propriu și, poate, încă unul sau două numere. 

Dar telefonul mobil trebuie încărcat mereu la priză și, chiar dacă nu l-ai pierdut, se întîmplă să nu-l mai poți folosi în cazul unei pene prelungite de curent. Altfel stăteau lucrurile cu telefoanele fixe cu disc de pe timpuri: acelea funcționau fără legătură la rețeaua electrică. Erau mai autonome ele, dar și noi eram astfel, cei care le utilizam pe vremea aceea. Ce vreau să sugerez este că, de la deceniu la deceniu, dependența noastră materială, mentală, psihică, socială de „rețele” a crescut, iar față de secolele trecute s-a amplificat nemăsurat de mult: sîntem mulțumiți și ne simțim stăpînii universului, atîta timp cît avem curent electric, Internet, apa caldă și rece, gaz, se strînge gunoiul și cît timp avem în stare bună cîteva device-uri indispensabile. Altminteri, ne aflăm numai cu un pas înaintea Apocalipsei: într-un black-out nu mai poți comunica, nu mai ai apă sau încălzire, nu mai ai lift, nu poți cumpăra de la magazine nimic (casele, fiind electrice, nu mai funcționează), nu mai poți face plăți online etc. Îmi veți spune că lucrurile se rezolvă totuși și că pînă și ucrainenii, cu centralele electrice bombardate de ruși, au supraviețuit (cu ajutor occidental, însă) și au trecut peste iarnă. Desigur, dar ceea ce se arată aici e enorma noastră dependență.

Slăbirea memoriei noastre, care nu mai trebuie să rețină numere de telefon și nici alte date de utilitate imediată, inclusiv tabla înmulțirii (fiindcă le găsim pe Internet îndată), are probabil și consecințe mai îndepărtate: universul nostru mental, tot mai alcătuit din fragmente de informație moartă extrasă online și format tot mai mult fără susținerea memoriei vii, devine tot mai dezlînat, neconectat, haotic. Și nu doar memoria numerelor sau abilitatea de a calcula sînt afectate: treptat se constată că nu mai e nevoie de cultură generală, căci avem Google și Wikipedia, nu mai trebuie să știm limbi străine, căci traduce Google în locul nostru (mizerabil, adesea, dar ce contează?). Munca sau școala online din timpul pandemiei (cu care unele instituții, precum Universitatea București, par a se fi obișnuit prea mult) ne-au dezvățat  de relații sociale și au părut a sugera unora că relația directă, omenească între două sau mai multe inteligențe vii este dispensabilă. De curînd am aflat că nici nu mai trebuie să compunem eseuri școlare sau chiar articole, în reviste științifice, deoarece inteligența artificială, bine ghidată de algoritmi ascunși, se poate însărcina cu asta în locul nostru. Nu-s departe timpurile cînd o pană de curent mai prelungită ne va lăsa nu numai fără memorie, dar și imbecili. 

E adevărat că, fiind o ființă foarte socială, omul a avut dintotdeauna mari dependențe. Aristotel spunea că numai fiarele și zeii pot fi singuri și autosuficienți. Nu și oamenii. Cu toate astea, dacă s-ar cere să descriu maximum de lapidar tendința principală a modernității (începînd de prin secolele XVII-XVIII), aș spune: dependență mereu mai mare, în extensie și în profunzime. 

Într-adevăr, dependența inventată treptat de moderni cuprinde: sistemele de înregistrare a stării civile, școala obligatorie, sistemul bancar, sistemul medical național, unificarea politică și administrativă, comerțul național și internațional, sistemele moderne de taxe și impozite, asigurările, serviciul militar și cel civil, aparatul de distribuire a justiției, rețeaua de șosele, căile ferate, rețelele electrice, media etc. Pe măsură ce omul modern a trăit mai bine, mai mult, mai sănătos, în aceeași măsură a devenit mai dependent de state, de multinaționale, de rețelele dezvoltate de acestea, de instituții, de sisteme complexe de administrare a informațiilor. Să nu se creadă că văd cine știe ce plan malign aici: dimpotrivă, de cele mai multe ori, scopul a fost bun, intențiile onorabile, iar acest uriaș Leviathan care este societatea modernă și-a exercitat dominația benign, în aclamațiile cvasigenerale. Și, de fapt, nu el a dorit să ne subjuge, ci noi, oamenii, ne-am pus de bunăvoie și chiar cu entuziasm în dependența lui în schimbul comodității, sănătății, plăcerii, îndestulării, sănătății, vieții mai lungi, ba chiar al speranței de a scăpa o parte a umanității de mizeria milenară. A meritat schimbul? De ce nu?

Faust s-a vîndut diavolului pentru o clipă de fericire autentică; noi – mai puțin năzuroși sau înțelepți, dar mai norocoși – ne-am predat diavolului pentru a deveni tot mai mult niște vietăți dependente. Ca să rezumăm printr-o imagine totul: ducem o viață de anexă a telefonului mobil. Și nu reușim nici măcar să ne scandalizăm cu adevărat!