Moartea sa în închisoarea comunistă e desigur regretabilă și trebuie pusă pe seama ororilor celuilalt totalitarism, dar ea nu scuză servilismul precedent.
Dar se poate întreba cineva: dacă răul nu se activează fără o anumită, fie și mică, proporție de bine, de ce binele însuși nu e mai puternic și mai activ?
Dacă acestea sînt așa, înțelegem pasiunea modernă pentru monarhia constituțională. Cu regii și prinții Angliei mai ales sîntem toți „vecini” prin intermediul presei, al Internetului și acum, iată, al unei cărți.
Închiși, așadar, aproape ermetic fiecare în bula noastră, incapabili să iubim și să apreciem ceea ce alții, din altă bulă, iubesc sau apreciază, în cel mai bun caz mai păstrăm numai atîta: nostalgia unei unități și comuniuni pierdute.
Oricare dintre noi este, în definitiv, un Siddharta care, la un moment dat, evadează din parcul palatului, vede mortul și încearcă să trăiască în continuare cum poate – oricît de departe ar rămîne de condiția de Buddha.
Tot ceea ce Biblia atribuie lui Moise, lui Iosua, Judecătorilor, lui David și Solomon, acești autori greci și romani, adeseori ostili evreilor contemporani, îi atribuie lui Moise singur.
Felul în care Tucidide descrie războiul peloponeziac constituie, de foarte multă vreme, un fel de paradigmă esenţială a competiţiei dintre două mari puteri.
Să fim bine înțeleși: nu ne deranjează, ci dimpotrivă, faptul că cei doi istorici au devenit profesori de democrație în SRI și că fac lumină asupra „crimelor și abuzurilor Securității”, dar și asupra „participării agenților statului la Holocaust”.
Și totuși, noi – excepție în excepție în excepție... – avem fantezia de a ne proclama drept normă, ba chiar scop și sens ale Universului. Admirabil tupeu!
Și, în timp ce Putin pretinde în mod fals că Rusia luptă pentru ființa sa națională, Occidentul, uneori fără să-și dea seama prea bine, luptă (prin susținerea Ucrainei) cu adevărat pentru ființa sa morală.
Și atunci, să spunem că el/ea, monarhul constituțional, este simbolul părții noastre absente, a ceea ce noi nu sîntem, dar poate dorim inconștient să fim, a ceea ce credem că am fost și nu mai putem fi.
Mă gîndesc uneori că, de fapt, „calea lui Gorbaciov” a reprezentat marea excepție a istoriei, în timp ce „calea lui Putin” (violentă, represivă, resentimentară) e mai curînd regula, cel puțin în spațiul euro-asiatic.
Probabil, totuși, că determinismul geografic joacă un anume rol în judecățile noastre politice, sociale, culturale, dar, ca orice determinism, are limite. Iar cînd încercăm să vedem dincolo de ele, nu putem ignora o decizie morală, adică libertatea.
Rămîne aproape întotdeauna în istorie un rest inexplicabil prin considerente pur raționale, prin forțe obiective, prin factori clasificabili și relevanți statistic ori prin determinisme sociale.
Faptul că despre noi înșine știm încă de mult cam tot ce se poate ști esențial e dovedit și de altceva: perenitatea marilor opere literare clasice – autorii lui Ghilgameș, Arjuna, Oedip, Hamlet, Don Quijote, Don Juan, Anna Karenina știau deja tot ce știm și noi despre sufletul și cugetul omului.
Nu, Occidentul nu-i excomunică nici pe Dostoievski, nici pe Tolstoi, nici pe Bulgakov, nici pe Pasternak, nici pe Ceaikovski, nici pe atîtea alte genii din literatură, muzică sau film.
Diversitatea și amploarea capacităților noastre de a minți, de a ne minți, de a-i minți pe ceilalți, de a spune falsul, intenționat sau nu, sînt uluitoare.
Este însă și altceva, încă mai sinistru, în acest tip de eufemisme politico-ideologice: ele servesc la dezumanizarea adversarului, eliberînd conștiința de orice reproș pentru un act criminal.
O altă problemă, și mai mică, este că prim-ministrul, prin intermediul avocaților și al procurorilor, a reușit să împiedice, pe chestiuni procedurale, analizarea tezei sale de doctorat de către CNADTCU.
