„Dimensiunea românească a existenței”
Am mai scris despre scandalul din jurul simbolurilor legate de Mircea Vulcănescu (bust, numele unei străzi și al unei școli din București), finanțist, politician și filozof interbelic membru al „generației Criterion”, autor, printre altele, al eseului Dimensiunea românească a existenței. Am condamnat implicarea AUR, cît și a senatoarei Diana Șoșoacă în încercările de a bloca aplicarea unei legi (OUG 31/2002) – aceea care cere eliminarea denumirilor unor personalități condamnate pentru crime de război și crime împotriva umanității – în cazul particular al lui Mircea Vulcănescu, membru al Guvernului Ion Antonescu din 1941-1944.
Săptămîna trecută am asistat la un nou episod. Peste o sută de persoane au protestat în fața Liceului „Mircea Vulcănescu”, dorind să împiedice Consiliul profesoral să adopte schimbarea numelui liceului. Prezență AUR masivă, prin reprezentanți. Dar mult mai grav este ceea ce a urmat. Un secretar de stat din Ministerul Educației, Florian Lixandru (PSD), a intervenit cu presiuni (denumite eufemistic „recomandări”) asupra directoarei liceului, pentru ca aceasta să o primească pe senatoarea Șoșoacă (ce fusese anterior oprită de pază să intre în incinta liceului – ceea ce era conform regulamentului de ordine interioară al instituției). Senatoarea Șoșoacă a fost apoi primită de directoare. Nu știm ce decizie a luat Consiliul profesoral, sau dacă a luat pînă la urmă vreo decizie.
Mi se pare evident că ne aflăm înaintea unui abuz de putere din partea secretarului de stat Lixandru. Conducerea liceului avea temeiuri solide să refuze s-o primească pe senatoare, cunoscută pentru pozițiile sale extremiste și pentru scandalurile pe care le provoacă adeseori, spre a-și face reclamă în modul cel mai ordinar cu putință. Pe de altă parte, legea interzice activitatea politică în școli, iar acțiunea simpatizanților și membrilor AUR nu putea fi calificată altfel decît o acțiune politică. Și apoi – ne întrebăm – ce era de discutat aici? Conducerea liceului nu încerca – oricum foarte tîrziu – decît să aplice o lege a statului român renunțînd la numele celui care fusese condamnat pentru crime de război în 1947, sentință menținută printr-o sentință definitivă din 2019 a Curții de Apel București chiar și după încercarea de reabilitare. Așadar, ceea ce se vede imediat este un abuz de putere din partea unui reprezentant al statului, abuz care tinde să favorizeze pe cineva care instigă la încălcarea legilor statului. Dublu abuz, așadar.
Trebuie însă privite lucrurile mai în profunzime. Am spus-o și eu, au spus-o și alții: Mircea Vulcănescu n-a fost condamnat pentru opiniile sale (de extremă dreapta, de altfel), ci pentru prezența sa în Guvernul Antonescu, cu funcția de subsecretar (ministru adjunct) la Finanțe. Unii au susținut că omul n-a fost decît un tehnocrat conștiincios și că n-a jucat nici un rol politic. Așadar condamnarea sa ar fi fost nedreaptă. Fals: Vulcănescu s-a ocupat, printre altele, de legislația și aspectele financiare ale așa-numitei „românizări”, prin care evreii din România au fost expropriați în masă. Vulcănescu, în calitatea sa de subsecretar de stat la Finanțe, participă, de exemplu, la ședința Consiliului de Miniștri din 21 martie 1941, în care se caută soluții „legale” pentru exproprieri. Mihai Antonescu, vicepreședintele Consiliului de Miniștri, formulează problema: „Exproprierea este o formalitate ușoară. Dar destinația acestor bunuri... aceasta este marea problemă. De aceea trebuie să se întocmească imediat o lege scurtă, simplă... care să rezolve toate problemele urgente...”. În continuare, mai mulți miniștri se plîng de existența unor abuzuri și a unor dificultăți. Înțelegem subtextul: să prazi, să spoliezi e simplu, cînd ai puterea absolută. Dar ce faci cu bunurile furate, cui le atribui, cu ce drepturi, pentru ce merite? Cum faci ca viața economică (unde e vorba de întreprinderi cu capital evreiesc) să nu sufere grav? Miniștrii se codesc și fac diferite propuneri care nu produc însă legea „scurtă și simplă”. Generalul Antonescu (nu era încă mareșal) e nemulțumit și nerăbdător. Vrea legea gata ca s-o semneze de îndată. Aici intervine îndatoritor Mircea Vulcănescu, care critică unele exproprieri precedente – dar nu fiindcă s-ar fi furat prea mult, ci prea puțin, parțial, nu chiar de tot. Și vine cu soluția salvatoare: „Nu este bine. Ceea ce s-a expropriat în afară de bunurile agricole sînt și fondurile de comerț. S-au expropriat și păduri. Dar se expropriază nu numai pădurea, ci și fabrica care o deservește. [...] Trebuie să păstrez unitatea industrială, care este unitatea reală...”. Ion Antonescu rămîne nemulțumit de asemenea „finețuri”, fiindcă se teme de amînări: „Puneți mîna și faceți textul”, ordonă el precum trupei de răcani. Serviabil, Vulcănescu promite: „Pînă diseară legea e gata”. Și apoi adaugă și o oră: „Pînă astă-seară la orele 6 veți avea un text care dă satisfacție”. Antonescu însă e tot nemulțumit. Are soluția lui, demnă de „Moș Teacă”: „Să stați aici s-o faceți acum. Pentru ce s-o lăsăm pînă diseară?... Să se facă acum. Aici să se lucreze. Dacă nu tranșați astăzi, începeți iar cu formule filozofice...” (Evreii din România între 1940-1944. Legislația antievreiască, vol. I, volum alcătuit de Lya Beniamin, Hasefer, 1993, doc. 93, pp. 296-300). Și ce a făcut filozoful Vulcănescu, pesemne vizat? A tăcut supus și s-a lăsat umilit. Dar mai ales a contribuit la scrierea legii acesteia și a altora în același spirit profund inuman și antisemit, ba aș spune chiar antifilozofic, și a rămas în guvern pînă în august 1944, împărțind răspunderea cu regimul Antonescu pentru Holocaust în general. N-a demisionat nici după pogromul de la Iași, nici după „trenul morții”, nici după masacrul de la Odessa. În general, filozoful a rămas în funcția ministerială, deși ar fi putut oricînd demisiona, și – cum se spunea pe vremuri – „a ieșit în întîmpinare”, găsind soluții tehnice pentru eficientizarea ororii.
Unii pretind că a fost un patriot. Alții – un martir. Moartea sa în închisoarea comunistă e desigur regretabilă și trebuie pusă pe seama ororilor celuilalt totalitarism, dar ea nu scuză servilismul precedent. Și nu pe cei de la AUR și pe complicii lor guvernamentali se cere a-i convinge de cele scrise aici (ar fi imposibil), ci pe ceilalți, mult mai numeroși și mult mai semnificativi, care nu sînt nici extremiști, nici antisemiți, nici antidemocrați etc., dar care, cu o indulgență prost plasată, refuză să vadă întregul adevăr în acest caz.
P.S. Nu voi susține – cum se obișnuiește – că n-am nimic personal cu Vulcănescu. Am – într-un fel. Bunicii mei au fost expropriați în 1941 de o mică vilă la Predeal prin legile de „românizare”, la care a contribuit și fostul subsecretar de stat la Finanțe. După 1944, vila a fost restituită, numai spre a fi confiscată apoi de comuniști în 1951. A fost recuperată în Justiție în anii ’90. „Dimensiunea românească a existenței”!
