Cultura mozaic

Sînt destule lucruri care nu s-au schimbat de două mii și mai bine de ani: lupta pentru putere, corupția autorităților publice, demagogia, dar și atîtea idei despre stat, popor, elite, educație, sex, religie și cîte și mai cîte. Omul, în datele lui sufletești esențiale, în aspirațiile lui fundamentale, în erorile și pasiunile lui capitale, e același azi și acum multe secole, oricît de mari ar fi diferențele în tehnologii și felul material de viață. Dacă n-ar fi așa, n-am continua să citim cu pasiune textele politice și morale ale vechilor filozofi, precum Platon, Aristotel, Machiavelli sau Hobbes. N-am continua să citim literatura epocilor trecute, să iubim muzica și arta lor. A citi Principia Mathematica a lui Newton poate face azi numai interesul cîtorva istorici sau pasionați ai științei, iar Fizica lui Aristotel aproape că nu mai are nici o propoziție corectă. Dar teatrul lui Sofocle și Aristofan se joacă încă cu succes pe scenele lumii, ca să nu mai vorbim despre cel al lui Shakespeare.

Există însă și lucruri care totuși s-au schimbat și care, atunci cînd le percepem schimbarea, ne umplu de uimire. Printre ele este ceea ce numesc „unitatea culturală” a unor epoci care, de aceea, mi se par privilegiate. Pentru noi, care trăim în societăți profund scindate în mai multe culturi aproape incompatibile, unde diferitele generații, poporul și elitele, religioșii și agnosticii, autohtonii și imigranții etc. trăiesc în sfere culturale foarte diferite, este aproape de neînțeles o asemenea unitate din alte civilizații. Să ne reprezentăm un concurs teatral de Dionisii, la Atena. Mii, poate zeci de mii de oameni – bărbați, femei, tineri, vîrstnici, bogați, săraci, aristocrați, sclavi, zilieri, adunați într-un amfiteatru –, pentru trei zile ascultau, plîngeau și rîdeau laolaltă la aceleași tragedii sau comedii. Îi încîntau dramatismul personajelor lui Euripide, sesizau împreună fanteziile amuzante ale lui Aristofan, iubeau corurile lui Sofocle, compătimeau căderea tragică a eroilor. Piese care azi fac deliciul mai ales al oamenilor cultivați erau pe vremea aceea parte a culturii populare, dar și a culturii „înalte”. Ceva asemănător s-a întîmplat și în Anglia elisabetană și apoi, iarăși, cu opera din Italia secolului al XIX-lea: un gen dramatico-muzical deopotrivă popular și elevat, subtil și totuși inteligibil pentru popor, ca și pentru burghezi, universal iubit, universal judecat. Căci și opera, și teatrul grec sau elisabetan erau judecate nu de un corp de experți, ci de poporul întreg, care prin participare, prin vot, prin aplauze sau prin fluierături, dădea sentințe, în general uimitor de juste și de bun gust.

Astăzi, noi, postmodernii, trăim în culturi mozaic, fiecare comunitate fiind instalată ferm pe pietricica ei colorată, care aproape a pierdut legătura cu restul mozaicului. (Sau poate trebuie să te depărtezi la o distanță prea mare ca să percepi ansamblul.) Gusturile sînt atît de diferite, încît un spectacol deopotrivă de masă, dar și elevat și profund, pare aproape cu neputință. Un film mediocru, precum Teambuilding, al cărui aproape unic merit pare să fie ironia bălărioasă la adresa romglezei corporatiste, obține zilele astea încasări de milioane de euro, rulînd numai cîteva săptămîni, și entuziasmează o parte a Internetului. O altă parte îl detestă – pe nedrept, totuși. În schimb, filmele foarte valoroase, de artă, ale unui Mungiu, Netzer, Jude etc., premiate pe bună dreptate la festivaluri internaționale, rulează – cînd se mai întîmplă – cu săli dezolant de goale. Ambele aspecte sînt simptomatice pentru „cultura mozaic”, unde arta elitelor și arta de masă nu mai au nici o legătură. Ce să mai vorbim despre concertele de muzică, unde chiar sciziunile generaționale sînt tot mai radicale…

Fenomenul sciziunilor culturale e, desigur, vechi în Europa. Cred că datează cel puțin din secolele XVII-XVIII, cînd cultura aristocratică, cultura burgheză și cultura populară s-au separat. La noi, secolul al XIX-lea a fragmentat societatea aproape complet din punct de vedere cultural: pe de o parte, o elită occidentalizată – pe de alta, o cultură țărănească cu aculturațiile ei „tîrgovețe”. Consumerismul care a irupt după 1990 și noile media au accentuat enorm diviziunile socio-culturale, lăsîndu-ne tot mai segregați după comunități culturale devenite incompatibile. Eu, unul – mărturisesc –, aproape că nici nu mai înțeleg bine ce-și spun adolescenții de azi, cînd îi aud vorbind prin autobuze sau la o terasă. Teoretic, școala ar trebui să fie un factor de unificare, dar capacitatea ei unificatoare – cîtă mai există – e contrariată și anihilată de forța segregantă a rețelelor de socializare, a căror principală virtute pare să fie crearea de „culturi” separate, cvasi-autosuficiente, și care se înțeleg mutual tot mai greu și se detestă reciproc tot mai mult.

Închiși, așadar, aproape ermetic fiecare în bula noastră, incapabili să iubim și să apreciem ceea ce alții, din altă bulă, iubesc sau apreciază, în cel mai bun caz mai păstrăm numai atîta: nostalgia unei unități și comuniuni pierdute.

Fericite deci epocile, fericite civilizațiile unde și masele, nu doar elitele lor, se entuziasmau, plîngeau, aplaudau împreună, urmărindu-i pe scenă pe un Oedip, pe un Lear ori pe un Rigoletto! Prin vălul timpului privim cu admirație și cu uluire la publicul de atunci: ce oameni grozavi – asemănători cu noi și totuși atît de diferiți – au fost aceia!