Întîrziere
În România, a întîrzia de la mult la foarte mult nu-i un viciu, ci o condiție a existenței și, aproape aș spune, a supraviețuirii sociale. Căci dacă aș fi punctual sau aș face ce am de făcut la timp aș stîrni printre amici, parteneri de afaceri, iubite, administrație aprehensiuni și suspiciuni de interese necurate, de imbecilitate sau chiar de alienare mentală. Din fericire, nu e nevoie de mari eforturi pentru a întîrzia, căci de obicei e aproape inevitabil. Întîrzie autobuzul, întîrzie tramvaiul, întîrzie trenul, de ce n-ar întîrzia bineînțeles și pietonul? Avionul întîrzie și el, deopotrivă la decolare și la aterizare. Cel care are o datorie amînă s-o plătească, cel care n-are amînă și el tot ce poate. Curierii nu sosesc la timp aproape ca o datorie de onoare, furnizorii de orice depășesc orice termene, profesorii întîrzie adesea și ei la curs, cît despre elevi și studenți e o necesitate să nu vină la timp la curs (dacă consimt totuși să vină). De obicei e acuzat traficul, dar am văzut întîrzieri chiar și acolo și atunci cînd traficul era foarte redus – de pildă, noaptea.
Întîrzierile formează un lanț sau un cerc vicios: cineva mă face să întîrzii, iar eu, inevitabil, îl fac la rîndul meu să întîrzie pe un al treilea, care de aceea nu poate ajunge, nici să vrea, la întîlnire la timp și astfel îl întîrzie pe un al patrulea, și așa mai departe. Dar nu-i nici o nenorocire: în compensație, toți întîrziații aceștia, prietenii lor și prietenii prietenilor schimbă între timp inimioare pe WhatsApp, dau like-uri și share-uri pe Facebook și așa nu numai că timpul lor pierdut devine plăcut, dar nici răbdarea lor nu mai e casantă, ci capătă proprietățile plastilinei.
În principiu, curios nu e că oamenii întîrzie în regulă generală, ci că unii mai reușesc totuși să ajungă acolo unde au treabă la un moment dat – tîrziu, dar totuși să ajungă în aceeași zi, sau aceeași săptămînă, sau aceeași lună, după caz. De multe ori însă trăim din amînări eterne: banii cuveniți, nu se știe din ce motiv misterios, refuză „să intre pe card”, diferite persoane fac ce fac și „nu ajung” mai niciodată la întîlnirile lor, sugerînd că un obstacol straniu li se pune mereu în cale, de parcă ar fi Ana lui Manole. Iar cînd, în fine, ceva sau cineva reușește, după imense eforturi, să fie unde trebuie, adesea ori nu e cum te așteptai, ori există un defect, ori, de multe ori, nu mai e nevoie. Pe scurt, operațiunea trebuie reluată da capo sau reinventată. Dar nu se întîmplă nici o nenorocire: nimeni și nimic în România nu se scandalizează de întîrzieri și amînări, ba cînd e vorba despre dobînzile la creditele bancare, cînd întîrziem să achităm ratele, ele chiar se bucură și se umflă, presupun, de plăcere.
Se spune că punctualitatea e politețea regilor. Românul însă este republican înverșunat, așa cum am aflat din 1990. Prin urmare, detestă punctualitatea și nici în privința politeței n-are prejudecăți aristocratice. Așa că întîrzie cît poate (și poate mult) și nici nu se scuză decît, în cel mai bun caz, nu prea convingător. Și de ce ar fi convingător? Are exemple majore înaintea ochilor ce tind să-l îndemne fără încetare să-și regleze viața după o cronologie „cu geometrie variabilă”.
Străzile se repară de către primării cu întîrziere, dacă se mai repară vreodată. Căldura în calorifere vine cu întîrziere – o săptămînă, o lună – fără ca administrația orașelor să dea semne de culpabilitate. (Noroc că și frigul toamnei a întîrziat anul acesta, probabil sedus de atmosfera națională de nepunctualitate.) Marile investiții în infrastructură întîrzie, se amînă mereu, termenele sînt mereu depășite. Diferitele reforme – în administrație, în finanțe, în organizarea teritorială, în digitalizare etc. – sînt veșnic întîrziate și tot e bine dacă le mai apucăm pe unele, asta dacă și moartea, cedînd spiritului național, își mai amînă puțin sosirea. Motivele sînt mereu îndreptățite și grave: CRIZA, PANDEMIA, VESTUL, RĂZBOIUL ÎN UCRAINA, dar mai ales dușmanul etern și crunt, nicicînd absent: CELĂLALT.
Unii se încruntă și se supără zilele astea cînd văd că sîntem mereu amînați de la „intrarea în Schengen”. Nu văd de ce: ceilalți ni se adaptează și ne tratează cu blîndețe și înțelegere, orientîndu-se după firea noastră cea mult-delăsătoare, prea relaxată în raport cu timpul. Nu-i vina lor, în definitiv, că românul, așa cum arată istoria, din moși-strămoși a avut ce-a avut el cu scadențele și termenele.
