Teodicee

În vara lui 1944, părți ale nord-estului Statelor Unite au avut de îndurat o puternică epidemie de poliomielită. Un mare număr de copii și adolescenți fie au murit, fie au rămas infirmi, după teribile suferințe. Cum au stat lucrurile într-o suburbie evreiască din Newark este fundalul romanului Nemesis al lui Philip Roth. Personajul principal, domnul Bucky Cantor, ajunge în final să se prăbușească nu atît fizic, sub acțiunea acestei boli teribile, cît psihic, fiindcă, dotat cu o conștiință excesivă a responsabilității, se consideră responsabil de răspîndirea involuntară a virusului într-o tabără de vară pentru adolescenți, unde lucra ca supraveghetor și antrenor. Iar această excesivă, enormă și, de fapt, falsă atribuire de răspundere e numai contrapartida lipsei de răspundere pozitivă – așa consideră domnul Cantor – a celui care era obligat de fapt s-o aibă: Dumnezeu însuși, cel care a permis ca poliomielita să existe, să omoare și să chinuie copii nevinovați. Asta dacă nu cumva chiar el a produs-o în chip malefic. „Concepția lui despre Dumnezeu era aceea a unei ființe atotputernice care nu reprezenta unirea a trei persoane într-un singur Dumnezeu-tată, ca în creștinism, ci a două persoane: un ticălos psihopat și un geniu rău.” Iar cel care relatează, devenit ateu la maturitate – el însuși elev al lui Cantor în copilărie și rămas infirm de pe urma poliomielitei –, adaugă: „El trebuia să convertească tragedia în vinovăție... Nu-l satisface ideea că [epidemia] e ceva fără sens, accidental, revoltător și tragic”. Pentru povestitor, Dumnezeu pur și simplu nu există și deci nu există nici o dilemă. Pentru Cantor, el există, dar departe de a fi bun, precum e prezentat de teologiile monoteiste, e un ticălos care urzește moartea și suferința unor nevinovați și copleșește cu responsabilitate imposibilă oameni ca el. Desigur, sînt și mulți alții netulburați de contradicții (de exemplu, logodnica lui Cantor, Marcia) care refuză pur și simplu dilema și continuă și să sufere, și să fie credincioși.

Avem astfel prezentată, sub o formă romanescă, marea dilemă din toate timpurile a teodiceii, care i-a tulburat pe credincioși, de la Iov la gnostici, la Augustin și la atîția alții și pe care a formulat-o cîndva și Epicur, după spusele lui Lactanțiu: Dumnezeu, dacă e unic, trebuie să fie și bun, și atotputernic. Or, avînd în vedere cantitatea și puterea răului din lume, el este ori bun, dar neputincios (să curme răul sau să facă lumea mai bună), ori atotputernic și rău (varianta domnului Cantor), ori, pur și simplu, nu e unic (varianta gnosticilor), ori de fapt nu există ca providență personalizată (varianta ateilor și agnosticilor); în acest ultim caz, chestiunea unui plan divin al lumii sau istoriei – bun sau rău – nu se mai pune, totul fiind guvernat de o combinație de „hazard și necesitate”, pentru a relua formula celebră a biologului Jacques Monod.

Desigur că teologii au încercat să dea alte răspunsuri: unii, precum Augustin, au susținut că răul și binele depind de perspectiva noastră limitată și că ar trebui să avem o privire de ansamblu – pe care n-o avem – pentru a le judeca în mod corect. Augustin compara chiar lumea cu un tablou pictat în clarobscur cu umbre și lumini, susținînd că numai un pictor rău ar pune numai lumini în tabloul său. Desigur, umbrele sînt necesare și adecvate într-un tablou: dar care este necesitatea și adecvarea răului cînd mor sau rămîn infirmi niște copii nevinovați? 11 ani mai tîrziu (după 1944) a fost produs vaccinul antipolio și iată – n-a mai existat nici o necesitate ca niște copii să moară astfel. Dar 11 ani mai devreme să fi existat necesitatea?

Există și teoria că răul este necesar pentru ca noi să avem latitudinea să alegem între el și bine. Dumnezeu, spun acei teologi, a voit ca omul să fie liber și i-a dat voie să aleagă între bine și rău; de aceea a trebuit să lase răul să subziste. Dar teoria nu explică – sau așa mi se pare mie – de ce au fost și sînt necesare moartea și suferința unor ființe nevinovate (precum cei morți la teribilul cutremur din Turcia de acum două săptămîni) și fără nici o responsabilitate în situația respectivă. (Nu susțin că oamenii in corpore n-au avut nici o responsabilitate, ci că cei care au murit n-au avut-o.)

În fața acestor străvechi întrebări și dileme, teologii obișnuiesc ori să invoce „misterul” divinității, ori să se supere și să invoce blasfemia din partea celui care le formulează. Retează astfel orice discuție și evită să se tulbure prea mult – pe ei și pe enoriașii lor. Alții susțin că Dumnezeu are „logica” lui care nouă ne scapă. Dar logica este universală, valabilă pentru orice ființă rațională. Dacă nu-i valabilă pentru Dumnezeu înseamnă că el e absurd – un alt mod de a spune că nu e atotputernic. Mai sînt și unii oameni care se consacră remedierii parțiale și locale, dar eficiente, a răului, cum e cazul celor care au inventat vaccinurile (atît de ponegrite de feluriți imbecili în zilele noastre), dar și multe alte lucruri folositoare și benefice. Dar răul nu va înceta să existe. Se va muta doar. Mai sînt și cei care dau din umeri, puțin păsîndu-le de astfel de probleme, atîta timp cît nu sînt ei personal loviți.

Și, în fine, sînt și cei ca Roth care spun povestea despre unele dintre aceste lucruri. Iar cînd ne lipsesc structural răspunsurile adecvate, povestea lipsei de răspuns e și ea un fel de răspuns.