Marginali
Orice lume, fie sat sau Univers, are centru și margini. Atunci locuitorii lumii respective se împart între marginali și centrali? Fals. Se împart între actuali și foști marginali. Între ei au loc mai toate marile și micile conflicte ale istoriei și ale vieții.
Într-adevăr, marginalitatea este relativă: ești întotdeauna mai mult sau mai puțin marginal. Locuitorul Bucureștilor este central în raport cu provincialul, dar provincial în raport cu cel care locuiește la Paris sau Londra. Dar și acesta e marginal după cartierul unde locuiește, după venitul pe care îl are etc. Cel care are un automobil de ocazie este central în raport cu cel care nu are deloc automobil, dar marginal în raport cu cel care are un automobil la mîna întîi. Însă chiar și acesta se simte marginal în raport cu cel care își permite un automobil de lux, un iaht sau un avion personal. În structurile ierarhizate, insul aflat la bază se consideră mai aproape de centru decît cel din afara sistemului; totuși, chiar cel aflat în vîrf resimte adesea o relativă marginalitate în raport cu alți conducători ai unor organizații mai mari și mai puternice.
Acest relativ al marginalității îi împarte pe actualii marginali în două mari categorii psihologice: cei care îi văd mai cu seamă pe cei mai marginali decît ei și cei care îi văd pe cei mai puțin marginali decît ei. Diferența stă, așadar, în direcția în care privim ierarhiile, „în jos“ sau „în sus”. De aceea, nimeni nu e „sărac” sau „bogat” în mod absolut, ci numai prin comparație, iar modul în care se face comparația nu are nimic abstract și definitiv. Primii dintre cei evocați mai sus tind să se mulțumească cu poziția lor; sînt partizanii stabilității și ai ierarhiei constituite. Aceștia sînt marginalii „mulțumiți”. Dar, dacă se întîmplă să fie „declasați” și împinși spre margine din cine știe ce motiv, se înfurie, devin resentimentari și sînt capabili de orice nu numai ca să-și reocupe poziția pierdută, dar și ca să se răzbune pe cei care i-au marginalizat. Din marginali mulțumiți devin marginalizați exasperați.
Cum spuneam, unii dintre actualii marginali se uită „în sus” sau „spre centru”, pe care doresc să-l ocupe. Cînd reușesc pe scară mare, devenind astfel foști (mari) marginali, ei mută de obicei istoria din loc. Exemplele clasice: Napoleon Bonaparte (micul nobil corsican ajuns Împărat), Alexandru Macedon (regele unui țări marginale, Macedonia, care intra în marea istorie a Eladei abia cu o generație-două în urmă), devenit stăpînul Orientului și al Greciei; creștinismul, inițial o sectă marginală a unei religii marginale dintr-o țară și ea marginală a imensului Imperiu Roman, devenit religie imperială și universală; mongolii, un popor nomad, barbar și marginal, construind în scurtă vreme cel mai mare imperiu continental al lumii. Nu o dată, acești marginali, deveniți între timp foști marginali, s-au aliat cu marginalizații. În cazul lui Napoleon, Revoluția Franceză ocazionează exact această alianță: „starea a treia” se consideră istoricește marginalizată de nobilime și cler; ea își află conducători, iar mai apoi stăpîni printre marginalii ambițioși care, precum Napoleon, vor să ocupe centrul. Aceștia din urmă știu că, de altfel, pentru a dispune de trupe și de mase de manevră e necesar și adesea suficient să-i determine pe marginalii „mulțumiți” să se simtă marginalizați. E ceea ce s-a numit de către marxiști crearea „conștiinței de clasă”, dar fenomenul nu are neapărat de a face cu clasele sociale: pe timpuri, la școală, în banca întîi stăteau elevii cei mai buni, iar cei trimiși în fundul clasei se simțeau persecutați. Oamenii se mulțumesc adesea cu ce sînt obișnuiți să aibă, dar se revoltă dacă cred că li s-a luat ceva din ceea ce aveau mai înainte sau dacă sînt convinși că au dreptul la mai mult. De unde rețeta revoltei: a-i convinge pe marginali că ei sau părinții și străbunii lor au fost cîndva centrali.
Foștii marginali se împart și ei sub raport social în foști marginali primi și foști marginali secunzi. Cei dintîi sînt marginalii de dinainte care „au privit în sus” și au cucerit centrul. Lumea îi numește adesea „parveniți”, „ariviști”, „uzurpatori”, ba chiar „impostori”. Exercită atracție, uneori nemăsurată, alteori ură și invidie la fel de imense. Dintre ei sînt, în termenii lui Max Weber, liderii harismatici. Firea le este contradictorie, brăzdată de mari calități și defecte.
Foștii marginali secunzi și-au moștenit poziția centrală prezentă de la părinți și strămoși și, prin urmare, scopul lor este de a face orice pentru a o păstra. Spre deosebire de ceilalți, ei privesc „în josul ierarhiei”, nu „în susul ei”. Aristocrații de toate felurile se regăsesc aici. Conservatorismul este reacția lor instinctivă, înainte de a le fi filosofia. Aliații lor sînt marginalii „mulțumiți” (sau cei care pot fi determinați să fie „mulțumiți”), cărora le arată mereu cît de centrală e de fapt poziția lor în raport cu aceea a altor marginali, mai marginali decît ei înșiși: acesta era, pe vremuri, discursul colonial, care îl satisfăcea, să zicem, pe englezul de rînd, sau, mai înainte, încînta plebea romană: oricît de nevoiașă ar fi fost condiția sa proprie, englezul sau romanul aparținea „poporului rege”. Tot de acest tip era și discursul rasist în America de Nord sau Europa secolelor XIX-XX: oricît de marginal putea fi, personal, un alb sau un „arian”, el rămînea incomparabil mai central decît un negru sau un „semit”! Din nou, tehnica manipulării maselor: a le face să privească fie „în jos”, fie „în sus”, după dorință!
Dincolo de toate nesfîrșitele conjuncturi, bătălia vieții, cam monotonă, se reia neîncetat între aceste două mari alianțe: marginalii mulțumiți conduși de foștii marginali secunzi, de partea conservatoare, și marginalii nemulțumiți (marginalizații recent) conduși de foștii marginali primi, de partea cealaltă, revoluționară sau revizionistă. Acestea sînt rolurile eterne, indiferent dacă actorii, mai buni sau mai răi, le joacă la scara planetei sau la a blocului... Dar marginali cumva sîntem cu toții.
