Homo mendax
Ne place să ne spunem „homo sapiens” – adică „omul cunoscător” sau „înțelept”. Dar mult mai corect ar fi să ne numim „homo mendax” – „omul mincinos”. Într-adevăr, diversitatea și amploarea capacităților noastre de a minți, de a ne minți, de a-i minți pe ceilalți, de a spune falsul, intenționat sau nu, sînt uluitoare. Spunerea adevărului – înțeles ca ceea ce există sau este real – formează o excepție minoră, anemică în arborescența aproape nesfîrșită a modurilor de a-l ocoli. Și chiar dacă ne limităm la modurile unde nu absentează conștiința falsificării, tot trebuie să fim uimiți de multitudinea acestora. Limba – cel mai bine – o arată pe deplin.
Gîndiți-vă mai întîi la locuțiunile de tipul ca și cînd, de parcă, dacă ar fi să; ele evită delicat realul, intrînd pe terenul ficțiunilor asumate. Arăți „ca și cînd ai primit o veste rea”, zicem. Poate că n-ai primit-o, poate că te prefaci sau nu pricep eu ce-i cu tine. Adevărul nud e oricum lăsat alături. Și așa mai departe. La fel aproape fac și simplele folosiri ale modurilor verbale, de tipul: va să fie, ar putea fi, va fi să fie, dar chiar și modestul poate, ori expresii mai ceremonioase, ca pasămite, pesemne, chipurile, pretinsul/sa etc. Apoi vin negațiile aproximative, parțiale: nu prea, nu tocmai, cam nu, care parcă vor să ne mintă blînd, delicat.
Dar să mergem mai departe: luați termenii și locuțiunile care exprimă evitarea multidimensională și intenționată a adevărului, adică minciunile noastre de toate zilele, de toate nopțile, dar și de zile mari: A exagera, a umfla, a spune gogoși, a spune baliverne, a minimaliza, a ascunde sub preș, a te face că plouă, a face pe niznaiul, a se lăuda, a se grozăvi, a se făli, a se umfla în pene, a se împăuna, a se da mare, a-și da aere, a născoci, a plăsmui, a scorni, a ponegri, a albi, a terfeli, a calomnia, a face (pe cineva) albie de porci, a trece (pe cineva) toate apele, a da în gît, a spune palavre, a inventa, a umbla cu cioara vopsită, a păcăli, a înșela, a amăgi, a trage pe sfoară, a îmbrobodi, a deruta, a cleveti, a iluziona, a romanța, a caricaturiza, a fabula, a înfrumuseța, a stiliza, a flata, a pomăda, a linguși. Tot simonime pentru faptul brut de a minți, dar luat în alt sens, sînt și: a te face că..., a-l juca pe degete, a te preface, a mima, a îngîna, a imita, a pretinde că..., a te da drept, a te afișa, a te prosti, a te fandosi, a maimuțări... Avem și destule adjective care descriu diverse aspecte ale falsității omului, precum: ipocrit, ironic, fățarnic, mincinos, înșelător, fariseu; dar și sclifosit, năzuros, fanfaron, palavragiu, flecar, viclean, trădător, bîrfitor, viperă, șarpe la sîn, vulpe. Să nu uităm nici de cuvinte mai tehnice, ce descriu și ele forme de minciună, pe care adesea le privim cu simpatie, precum pastișă, parodie, caricatură, pamflet, mit, basm, fabulă, parabolă, snoavă, poveste și, de ce nu, roman, scenariu, piesă de teatru, actor etc. Și – oricît ar protesta unii – critică literară. De fapt, întreg teatrul, filmul și literatura de ficțiune intră în această categorie, așa cum vechii și încruntații moraliști ne-au spus-o de mult. Dar lui homo mendax nu i-a prea păsat de ei. Apoi avem falsul, în forme desigur savante, prin care ocolim concretul, refugiindu-ne în abstracții și reținînd numai ceea ce ne convine: vorbim despre a specula, a conjectura, a presupune, a ipostazia, a generaliza, a puncta, a rezuma, a delimita, a defini, a distinge, a reconstitui etc. Fără anumite ingrediente de fals și falsificare, bine drămuite, știința n-are cum funcționa, așa cum n-au nici literatura, critica și istoria.
La urmă vin minciunile supreme: presa, cu ale sale fake news, adevăruri alternative, post-adevăruri, propagandă, dezinformare, distorsionare, diversiune etc., politica cu ale sale drepturi, libertăți, democrații, responsabilități, egalități, unități, națiuni; apoi, punînd cununa, fie și riscînd să-i supărăm pe mulți, să amintim de minciuna străveche, cea mai nobilă și mai frumoasă: religia, servită de marii mincinoși: profeții, preoții, monahii, pastorii, șamanii, rabinii, magii, muftiii, misticii, teologii, patriarhii, lama, pustnicii și cîți ori mai fi. Ce s-ar face, vai, sărmanul Homo mendax fără mîntuirile, grațiile, binecuvîntările, damnările și nemuririle oferite de aceștia?
Minciuna e deci sarea pămîntului și a cerului, e lubrifiantul care unge mașinăria lumii, suprema vocație a rațiunii. Dumnezeu însuși, lipsit de creatura sa favorită, homo mendax, ar fi rămas pe veci neștiut, neglijat, incomunicabil – pe scurt, un nene ratat.
