Monoteisme
La noi, educația sexuală în școli, rebotezată pudic „educație pentru sănătate”, se va face numai cu acordul scris al părinților. Dacă aceștia se opun, copiii vor fi lipsiți de informații esențiale pentru viața de adult sau le vor afla deformate, pe stradă și pe Internet. Dar falsa pudoare și ipocrizia vor fi salvate. În SUA, Curtea Supremă a anulat celebra decizie „Roe vs. Wade” care dădea femeilor dreptul la avort. Mai multe state se pregătesc să impună o legislație antiavort. Unii se tem că și alte drepturi cîștigate cu decenii în urmă (de exemplu, dreptul la contracepție sau la relații consensuale homosexuale) ar putea fi revocate. Și în aceste cazuri, ca și în altele, forța conservatorismului religios (creștin, de fapt) este determinantă. Sigur, modernizarea, secularizarea, diferite situații politice au obligat Bisericile de pretutindeni să pară mai tolerante; dar cred că e o iluzie, care – iată – se disipează atunci cînd împrejurările politice o permit.
Spunem „creștinism”, dar de fapt e vorba despre rădăcina monoteistă comună din creștinism, islam și iudaism: acolo este sămînța intoleranței, ea este, în spirit, profund antiliberală, cînd nu și antidemocratică, favorizînd conformitatea la autoritate – a unui lider religios, a tradiției sau (la unii protestanți) a comunității.
Politeismul este relativ favorabil toleranței și pluralismului. Nu-i o întîmplare că Grecia antică ne-a învățat, cea dintîi, gîndirea liberă, disputa în contradictoriu. Am zeul meu, ai zeul tău. Eu nu mă închin lui, dar îl recunosc ca zeu și îl respect – ceea ce pot cere și de la tine pentru zeul meu. Căci toți zeii sînt întruchipări variate și chiar contradictorii ale naturii unice. Pluralitatea lor e firească, iar certurile lor (ca între cele trei zeițe care și-au disputat mărul de aur al Hesperidelor) sînt la fel de inevitabile și de normale ca și conflictul elementelor. Nu-i o întîmplare că pînă și azi India, dominată religios de hinduism, e o democrație, în vreme ce Pakistanul islamic e o dictatură. Într-adevăr, cînd zeul meu devine singurul zeu, el devine Dumnezeul unic și „Preaînalt”, iar zeul tău devine, în cel mai bun caz, un sfînt auxiliar și, în cel mai rău, un demon și un idol. A-l venera în continuare devine o stupiditate sau o crimă. Iar dacă refuzi să te schimbi e necesară pedeapsa. Mai mult, dacă în general se atribuie zeilor comandamentele ultime ale moralei, ale dreptului și ale comportamentului general public și privat, atunci cînd există un singur zeu tendința va fi de reglementare a vieții pînă în detalii. Se vor naște ortodoxii și ortopraxii, iar oamenii se vor privi reciproc chiorîș cînd constată că au reguli de viață diferite.
Sigur, unii vor răspunde că democrațiile, toleranța, liberalismul s-au născut totuși în statele creștine ale Europei. Dar nu atît din cauza, ci în pofida creștinismului. Spre deosebire de islam, care a înființat în același timp și statul, și religia, și morala, și imperiul, creștinismul a cucerit treptat și foarte parțial un stat mare și puternic, care îl precedase cu mult (cel roman). După Constantin, creștinismul a preluat conștiințele, dar nu și instituțiile, legile și foarte multe tradiții. A fost o primă sursă de pluralism pusă la temeliile Europei. O a doua au constituit-o tradițiile germanice ale regatelor barbare din Vest. O a treia, diviziunile inerente ale creștinismului – ce era mai important și decisiv pentru religie: Scriptura, autoritatea tradițională sau un profetism milenarist izbucnit cînd și cînd? Fiecare dintre aceste surse era și a rămas intolerantă și radicală pentru adepții ei, dar nici una n-a fost în stare, în ciuda anatemelor, a inchizițiilor și a războaielor religioase, să le distrugă pe celelalte. Așadar monoteismul creștin a fost obligat la compromisuri, de care statul secular a profitat. A profitat, de fapt, societatea în sens larg și așa s-au născut în Occident, de prin secolele XVI-XVII, toleranța, apoi liberalismul și democrațiile.
Retragerile intoleranței monoteiste – sub oricare forme – rămîn însă tactice. Ea poate accepta, un timp, diversitatea lumii moderne și secularismul, dar aproape întotdeauna, cînd va avea ocazia, va interveni să le critice. Iar dacă va avea ceva mai multă influență, le va condamna. Și dacă va dispune de încă și mai multă putere, nu va pregeta să intervină brutal în viețile oamenilor, în educația copiilor, în cultură, în întregul societății.
Unii vor spune: totuși, ce rămîne din vorbele „Împărăția mea nu este din lumea aceasta”? Nu rămîne nimic. Niciodată. Nu sînt primele precepte sublime care sînt sistematic și permanent încălcate. Sau, dacă vreți, sublimitatea lor e dovedită chiar prin aceea că omul n-are cum să nu le încalce.
