Eroul pe care ni l-am dori

Fiecare societate avînd modelele sale umane, în care ea se recunoaște și se regăsește, nu este o întîmplare, probabil, că relativa mizerie morală a lumii europene se oglindește și în insuficiența modelelor pe care ea le-a ales. Evul Mediu a oferit, ca modele umane predilecte, cavalerul și ascetul, primul, ofensiv la maximum, vrînd să dobîndească totul, celălalt, dispus să cedeze, indistinct, totul, în schimbul triumfalei cuceriri a cerului. Mai recent, cavalerul a fost înlocuit, în galeria modelelor, de conchistador, de aventurier, de cowboy, de cel ajuns peste noapte miliardar, de vampă, ba chiar, la un alt nivel, desigur, de omul de știință implacabil – toate modele ale ofensivei „faustice”, cum s-a spus. Urmîndu-le, Europa s-a văzut de atîtea ori cuprinsă de o febră a cuceririi, a dominării, a raționalizării și, mai cu seamă, a organizării fără stavile, care să încalce toate lăcașurile particularului și toate drepturile persoanei. Febră a organizării, febră a creației, febră. Hotărît, Europa este singura lume care trăiește continuu cu febră!

În fața acestei situații, europeanul nu a știut să aleagă decît între alternativa revoltei – negația pură, așadar – și cea a resemnării non-violente. Am putea spune că Europa, atunci cînd nu s-a mai suportat pe sine, a dezesperat de sine, alergînd în neștire între Prometeu și Iisus. Uneori a optat radical pentru modelul oferit de unul dintre aceștia, exilîndu-l pe celălalt, alteori i-a alăturat pe ambii, fără să se ferească de eclectism, alteori, în fine, a căutat, confundîndu-i și amestecîndu-i, să născocească imposibilul model al unui Mesia guraliv și indecent, ce promite nu cucerirea cerului, ci pe cea a străzii.

Poate mai autentic omenesc și mai folositor de urmat decît Prometeu sau Iisus, chiar dacă lipsit de magnifica splendoare a ambilor, dar neposedînd nici umanitatea titanică a primului, nici pe cea dumnezeiască a celui de-al doilea, rămîne, după părerea mea, modelul Iov, mai potrivit cu starea noastră fundamentală. Firește, niciodată un atare model n-ar fi trebuit ignorat, căci omul n-a trăit niciodată, în fond, în altă stare decît în cea a defensivei. Odinioară însă, aceasta putea fi mai greu percepută; ea se disimula, se ascundea întrucîtva. Iată, însă, că în vremea noastră așa ceva e tot mai cu neputință și, dacă există totuși și un privilegiu al epocii acesteia, el stă tocmai în împrejurarea că ea știe să exprime mai bine decît oricare altă epocă natura acestei grozave făpturi care este omul.

Este un privilegiu din care decurge însă urgența de a asuma defensiva și nu numai de a o îndura și deci de a o rata. Și atunci, e timpul de a reflecta mai atent la lecția lui Iov și la alternativa pe care destinul său o deschide.

Fiindcă sîntem cu adevărat noi, oamenii de azi, mai mult decît în oricare alte timpuri, prea strîmtorați de propria noastră istorie pentru a mai înfăptui mari și reale cuceriri; campaniile noastre prea devreme împotmolite, vederea devenită prea scurtă, elanul ce ne-a secat, osteneala trădătoare a genunchilor, inimile înfricoșate o dovedesc îndeajuns. Și totuși, nu ne este îngăduit să capitulăm, nici să consimțim necondiționat, total și complet organizării și agenților ei de orice fel, ca să nu ne unim cu tina din care – zice-se – am fi fost rupți și separați de restul creației.

Iar dacă așa stau lucrurile, atunci cînd voim a întreprinde ceva sau căutăm a ne veghea mai bine pașii, nu la rebel și la răzvrătit ar trebui să privim spre a învăța ceva, dar nici la cel necondiționat blînd și resemnat cu răul, la omul răbdării fără sfîrșit pentru această lume și plin de nerăbdare pentru cealaltă, nu trebuie să luăm aminte. Eroul pe care ni l-am dori – întrupat de Iov într-o situație extremă și regăsit de epoca noastră, ca în nici o alta, în situațiile cele mai comune – este omul care rezistă, este rezistentul. La ce? La orice – la tehnologii abuzive, la ideologii mutilante, la agresiuni și la seducții, la mizerie și la opulență, la suferință și la voluptăți, la fascinația adevărurilor și la desfrîul iluziilor, la chemările la ordine și la instigările la haos, la supunere și la dominare, la timp, la viață, la moarte, la dezgust și la frică.

Cum l-am putea elogia mai bine pe acest om – pe acești oameni vrednici de toată isprava? Simplu: făcînd ca ei, fiind ca ei. Iar dacă nu putem aceasta, dacă încă nu putem, dacă nu știm deocamdată a ne alătura lor cu adevărat în faptă, simțindu-ne însă solidari cu ei în cuget măcar, să încercăm fie și în cuvinte nepricepute, diletante și puține, precum în paginile de față, să le spunem cumva povestea. Căci a relata despre rezistență înseamnă, totuși, încă a rezista.

                                                                                      Septembrie 1987 – Septembrie 1989

(fragment din „Starea de defensivă“, eseu apărut în volumul Penumbra de Andrei Cornea, Editura Spandugino, 2022)