Antimaniheism
Diavolul, ca și omul cu care are atîtea afinități, e și el o ființă socială – un zoon politikon, după vorba celebră a lui Aristotel – sau e „legiune”, cum zice Scriptura. Nu și Dumnezeu, adversarul lui: acesta e unic și singuratic, îndîrjit în unicitatea lui izolantă. Cel mult are dezbateri interioare, ca atunci cînd – cum stă scris – se căiește că l-a făcut pe om și vrea să-l șteargă de pe fața pămîntului. (Ceea ce s-ar putea să-i reușească, fiindcă omul îi dă un neprecupețit ajutor.) Dar să revenim la diavol sau diavoli. Pluralitatea acestuia – tradusă în limbaj prozaic– înseamnă că viciile sînt nu numai numeroase, ci și asociate, legate între ele prin raporturi variate: înrudire, subordonare, colaborare, rivalitate, concubinaj etc. Ai unul, îți sosesc imediat și rubedeniile lui. Dar ce mă uimește îndeosebi este prezența risipită printre diavoli a unor mărunți ori chiar mai mari îngeri – și nu mă refer la cei căzuți, după legendă, ci chiar la îngerași în exercițiul funcțiunii. Rolul lor? Să-i facă pe diavoli maleabili, agreabili, buni camarazi între ei, disciplinați, stăruitori, atrăgători, dizerți – pe scurt, activi.
Așadar, viciile nu numai că nu vin niciodată singure, dar nu vin nici încuiate fără ferestre în răul lor. Ele sînt împănate pe ici-colo cu bucățele de virtuți, precum o friptură bună e împănată cu căței de usturoi. Altminteri, nici friptura, nici viciul n-ar avea una gust, celălalt – eficiență. Răul uniform, total, neîmpestrițat cu petice de bine, e inert, neputincios, cvasiexpirat.
De exemplu, pentru ca minciuna să fie eficientă și să inducă în eroare nu numai pe unul singur, dar și pe mai mulți, e necesar să dispună de: memorie (e nevoie să ții minte ce ai mințit, ca să nu te contrazici după un timp), cunoaștere (trebuie să cunoști adevărul, pentru a putea să-l ocolești), putere de convingere (ceea ce presupune o asimilare a unor tehnici retorice), multă imaginație (cele mai bune minciuni sînt miturile) și, nu în ultimul rînd, o anumită doză de adevăr, cernut și strecurat discret ici-colo. Celebrele fake news devin primejdioase și molipsitoare nu în măsura în care sînt false, ci în măsura în care sînt – fie și într-o mică proporție – adevărate. Un vîrf de adevăr dezmembrat, decontextualizat, deformat se află întotdeauna în interiorul acestora. Dacă n-ar exista, minciuna n-ar avea nici o credibilitate. La fel se întîmplă în cazul minciunilor ideologiilor, precum comunismul, sau ale teoriilor conspirațiilor, precum aceea că „evreii conduc lumea”. Ori să ne gîndim la cruzime: pentru ca să o posede în mare cantitate, purtătorul respectiv trebuie să fie, de preferință, om politic, sau militar, sau șef în general – ceea ce presupune existența unor calități speciale care l-au adus acolo. Nero a fost întîi un tînăr inteligent și un discipol promițător al lui Seneca, înainte de a-l trimite pe acesta și pe mulți alții la moarte. Lenin avea remarcabile calități de voință și era un tactician excepțional. Despre forța de atracție a lui Hitler s-a vorbit și s-a scris destul; dacă n-ar fi existat, n-ar fi ajuns prin vot popular în poziția de conducător al Germaniei.
Dar chiar și lupii sau leoparzii nu sînt cruzi, pur și simplu: pentru a-și prinde și sfîșia prada, trebuie să fie și iuți, inteligenți, atenți, eventual să coopereze în echipă. O bandă periculoasă de răufăcători nu-și duce planurile la îndeplinire fără solidaritate, loialitate între membri, disciplină, bună planificare. Cu atît mai mult oamenii, la care cruzimea vrea să se exercite în deplinătatea ei teribilă, socială și politică, au nevoie de anumite virtuți: răbdare, prudență, inteligență, ba chiar bunăvoință în raport cu aliații și ajutoarele. „Principele” e nevoit să fie „rău” (vulpe sau leu, după împrejurări), dacă vrea ca statul său să supraviețuiască într-o lume mai curînd rea – a spus-o Machiavelli, șocînd pe mulți prin sinceritate, interpretată uneori drept cinism. Dar poate și mai șocant ar fi că răutatea „principelui” – ca și aceea a vulpii și a leului – nu funcționează dacă nu e catalizată de frînturi bine plasate de bine – ceea ce o știa, de fapt, și Machiavelli, cînd elogia celebra virtú de care dăduseră dovadă „marii lei” ai istoriei vechi – întemeietorii de popoare, de imperii și de coduri de nepieritoare legi, precum Romulus, Moise, Tezeu și Cirus.
Dar se poate întreba cineva: dacă răul nu se activează fără o anumită, fie și mică, proporție de bine, de ce binele însuși nu e mai puternic și mai activ? De ce el pare atît de des covîrșit de rău? Sau asta nu e decît o aparență, o impresie dată de nemulțumirea noastră eternă? Totuși, simplul fapt că lumea persistă în a exista, deși e binișor de rea, ca să ne exprimăm oximoronic, ar fi suprema dovadă că binele – nu răul – e, deocamdată, învingător. Iar faptul că binele obișnuiește să-și ajute din cînd în cînd adversarul ca să se combată pe sine ne arată că binele mai e, pe deasupra, și mărinimos, și lipsit de invidie. (Cum ar mai fi bun dacă ar fi invidios?) Știe, pesemne, că n-are cum pierde, la urma urmelor... (Ah, „la urma urmelor” asta, care întîrzie veșnic la toate întîlnirile, e totuși atît de agasantă!)
