Omul: excepție în excepție în excepție în excepție

O constatare: societățile libere luminează numai pentru un scurt răstimp obscuritatea îndelungată a servituții omului. Dar să lărgim perspectiva: omul însuși, ca unica specie capabilă de libertate, fie și arareori printr-un fel de „miracol“, cu cei peste 160.000 de ani de cînd durează pe lume ca specie, reprezintă, cantitativ, o nimica în istoria de cel puțin 3,2 miliarde de ani a vieții pe Pămînt, după cum se crede – reprezentînd, așadar, aproximativ un minuscul 0,005% din întreg. Iar paleoantropologii susțin că nimic din legile naturii și condițiile mediului nu dă asigurări că era necesar sau măcar probabil ca, undeva prin savanele din Africa de Est, acum vreo cinci-șase milioane de ani, să apară australopitecul dintr-un strămoș comun al nostru și al celor două specii de cimpanzei actuali, care să adopte stațiunea bipedă permanentă. Apoi, plecînd de la acesta și pînă la Homo sapiens, evoluția, care a parcurs „verigile de legătură“ Homo habilis, Homo erectus, Homo ergaster (și cîți astfel de „oameni“ vor mai fi fost), avea, la rîndul ei, toate șansele să se înfunde sau să deraieze într-un subom, care să se stingă după un timp. De fapt, de nenumărate ori în istoria planetei au existat toate șansele ca linia genetică ce a condus de la unicelulare la noi să se fi întrerupt sau să o fi luat pe o altă cale, care să se încheie într-o specie non-rațională. Tot așa am fi putut pieri ca specie la scurtă vreme după apariție, pe cînd eram foarte puțin numeroși, exterminați de vreo schimbare climatică imprevizibilă care să distrugă resursele de hrană ori de o epidemie gravă, înainte de a deveni suficient de deștepți pentru a ne adapta sau de curajoși pentru a emigra în ținuturi mai primitoare.

Dar, dacă vrem să privim pînă la capăt în abisul aproape fără fund al improbabilității noastre, să nu ne oprim nici aici, ci, avansînd, să ne ținem bine cumpătul și respirația, sperînd „să nu privească în noi abisul“ – vorba lui Nietzsche.

În pofida a numeroase ipoteze, încă nu se știe cum și din ce cauză a apărut, din materie nevie, viața pe Pămînt sub forma primelor celule vii, așa-numitele „procariote“. Trebuia îndeplinite cîteva condiții generale, simultane, fiecare în parte greu de obținut, precum temperatură potrivită, apa lichidă, compuși organici, prezența atmosferei, o anumită înclinare a axei Pămîntului, care să permită existența și succesiunea anotimpurilor fără contraste excesive, în plus un cîmp magnetic terestru puternic care să ferească solul de radiațiile solare distructive. Se pare că și alte condiții erau favorizante, poate necesare: un satelit natural, precum Luna, de relativ mari dimensiuni în raport cu planeta în jurul căreia orbitează, pentru a stabiliza viteza de rotație în jurul axei sale și a genera maree, ca și o masivă planetă exterioară în sistemul solar, ca Jupiter, care să abată majoritatea cometelor care, altfel, ar fi bombardat Pămîntul, distrugînd de timpuriu viața. 

În esență, o planetă stabilă, relativ la adăpost timp îndelungat de mari catastrofe, aptă astfel să genereze și apoi să întrețină viața timp de miliarde de ani, pînă ce evoluția biologică ar produce o făptură în stare de libertate pentru cîteva „clipe“ în istoria acestei planete, are toate datele să fie o raritate, dacă nu o unicitate în Galaxie și, poate, în Univers. Și, ne spun biologii, chiar fiind îndeplinite toate condițiile preexistente amintite, apariția vieții în sine rămîne foarte improbabilă, ba chiar paradoxală. Cel mai straniu este că unitatea surprinzătoare a structurii codului genetic bazat pe dubla elice a ADN-ului pentru toate viețuitoarele  care trăiesc azi sau au trăit vreodată sugerează probabilitatea foarte mare a apariției vieții o singură dată, dintr-o unică celulă, într-un unic loc pe Pămînt – o presupunere a cărei „enormitate“ nu ne este lesne s-o asimilăm, afară doar dacă nu invocăm fie o origine extraterestră, fie una divină a acestei celule. Din această unică celulă se crede că a derivat tot restul prin mutații, hibridizări, poliploidizări și, mai ales, prin selecție naturală. Ar mai fi existat oare imens de bogata biosferă a Pămîntului, incluzîndu-ne pe noi înșine,  dacă un grăunte de nisip din oceanul primordial ar fi strivit celula primordială mai înainte ca ea să se reproducă? 

Mai departe: pentru ca o asemenea planetă cu condiții optime pentru viață să existe, trebuie luată în calcul și așa-numita „ajustare fină“ a constantelor fizice universale, precum constanta gravitațională, constanta electromagnetică, constantele forțelor nucleare „tare“ și „slabă“, viteza luminii, constanta lui Planck, precum și așa-numita „constantă cosmologică“. Astrofizicienii cred că fie și o foarte mică diferență în raportul dintre aceste constante ar fi condus la un univers complet diferit de al nostru, lipsit de o ființă capabilă de libertate și de cunoaștere.

Orice ipoteză am adopta privitor la aceste constante, șansa ca lucrurile să se fi petrecut în mod natural în așa fel încît rezultatul lor de pînă în acest moment să fim noi înșine, incluzîndu-mă pe mine, care aleg liber să scriu aceste rînduri, se dovedește minusculă: iată minoritatea statistică ce sîntem și, prin urmare, excepția care sîntem – cea mai desăvîrșită dintre toate „lebedele negre“, în termenii lui Nassim Taleb –, iar probabilitatea ei pare a fi atît de aproape de zero, încît în oricare alt caz similar am neglija-o fără să clipim, conform celui mai sănătos spirit științific. Și totuși, noi – excepție în excepție în excepție... – avem fantezia de a ne proclama drept normă, ba chiar scop și sens ale Universului. Admirabil tupeu!

(fragment ușor modificat din Excepția. O încercare de antropologie filozofică, Humanitas, 2021)