Despre Rău
● Pe neașteptate, într-o oră, ba într-un minut, Răul a izbucnit masiv în viețile noastre acum aproape două săptămîni. Într-un moment, un popor de patruzeci de milioane de oameni a fost despărțit între femei și copii care caută să scape de război, fugind încotro văd cu ochii, și bărbați care luptă în ceea ce a devenit deja o gherilă urbană necruțătoare. Credeam cu naivitate că în epoca noastră, și mai ales în Europa noastră, astfel de lovituri ale istoriei nu mai sînt posibile. A, poate la alții, de pe alte continente și de alte culori și religii, se mai poate... Dar la noi, în fericita Europă – nu! Dar iată că s-a întîmplat și se întîmplă, și sute de mii de nefericiți bat la porțile noastre. Iar fluviul acesta al nefericirii omenești, produse deliberat, nu dă semne că ar urma să sece curînd, ci dimpotrivă.
● Ni s-au năruit certitudinile într-o clipă: un război teribil de cucerire și supunere în Europa e un fapt împlinit în secolul XXI, ba e posibil și ceva mai rău. „Vacanța mare” pe care lumea părea că a luat-o la sfîrșitul anilor ʼ80 s-a încheiat tragic. Destinderea, colaborarea între națiuni, comerțul liber între țări, schimburile culturale libere, circulația globală a informației devin istorie. Rusia, supusă unor sancțiuni economice nemaivăzute, aproape izolată de restul lumii, răspunde, printre altele, decuplîndu-și populația de la sursele de informație neguvernamentale. Chiar și a scrie despre „război în Ucraina”, și nu „operațiune specială”, a devenit acolo interzis. Pînă și Facebook și Twitter sînt închise. Asediată de o lume indignată, o mare țară, la rîndul ei, asediază o țară mai mică, susținută moral și material (inclusiv militar) de o lume întreagă (sau aproape). De unde venim, știm; dar încotro ne ducem?
● E deja limpede că planurile lui Putin și ale oamenilor săi de a supune militar Ucraina în două-trei zile și a pune acolo un guvern prorus au eșuat. Majoritatea orașelor mari (inclusiv Capitala) au rezistat, dar vor plăti un preț mare. Distrugerile și suferințele civililor sînt deja considerabile și sporesc mereu. Nu se întrevede la ora asta nici un armistițiu durabil, necum o pace. Combatanții par a fi tot mai înverșunați. Război de uzură? Pare tot mai posibil. (Și s-o recunoaștem: deși știm cît îi costă asta pe ucraineni, nu ne displace un război de uzură, care va măcina forțele rușilor și va șubrezi regimul lui Putin. Singura speranță rezonabilă acum e că războiul nu va răbufni în afara Ucrainei, incendiind întreaga lume...)
● Stoicii spuneau că unul dintre rosturile existenței Răului pe lume este acela de a da virtuții șansa să se manifeste. Mi-am amintit de această idee văzînd la TV oamenii înghesuindu-se să doneze sînge pentru cei din Ucraina (soldați sau civili) la un centru hematologic din București. Acum două săptămîni, centrul era aproape gol. Pe pereți erau lipite afișe care cereau patetic populației să doneze sînge. Și aici, totul s-a dat peste cap aproape peste noapte – de data asta înspre bine. Ce să mai vorbim despre miile de voluntari care îi ajută așa cum pot pe refugiați sau care măcar fac donații în produse și bani! Un curent de compasiune a străbătut aproape brusc o țară, altminteri nu foarte predispusă, la modul general, la generozitate. Însă vreau să fac o mărturisire: dacă eu aș fi făcut lumea, m-aș fi preocupat mai puțin să creez oamenilor ocazii pentru a-și arăta compasiunea și generozitatea, dacă prețul este invazia Răului. Dar n-am făcut-o.
● Ați mai auzit ceva despre pandemie în ultimele zile? Aproape nimic. E adevărat, cifrele erau de săptămîni bune în scădere pe toată linia, iar varianta Omicron s-a dovedit într-adevăr destul de blîndă. Totuși, chiar și așa, încheierea pandemiei – care, să nu uităm, în România a produs peste 65.000 de morți (foarte mulți din cauza ratei mici a vaccinării) – ar fi meritat mai multă considerație. Sufocată de știrile despre războiul din Ucraina, pandemia „s-a fîsîit”. Cel puțin deocamdată. Mă tem însă că, dacă o tratăm cu lipsă de respect, să nu scoată din nou capul mai încolo. Căci războaiele și epidemiile au format întotdeauna un cuplu reușit...
● Toți oficialii români și străini ne tot spun că, fiind noi țară NATO, nu trebuie să ne fie frică de o repetare a scenariului ucrainean. Îi credem, vrem să-i credem și totuși ne e frică. Da, ne e frică, fiindcă, ei bine, știți dumneavoastră de ce... Dar cînd ne gîndim că Răul asta își dorește, să ne înfricoșeze, încercăm să facem pe vitejii. Și ce să vezi? Uneori ne mai și iese.
