Parabola prințului Siddharta
Ce am crede despre viață și mai ales despre moarte, dacă nimeni, absolut nimeni nu ne-ar spune că urmează în mod inevitabil să murim? Ce am spune despre ele dacă, începînd cu copilăria cea mai fragedă, n-am vedea continuu murind oamenii apropiați nouă, bunici, unchi, mătuși, apoi părinți, dacă n-am afla că alții, cunoscuți sau necunoscuți, mor și ei, dacă teatrul, filmul, literatura, știința, istoria, experiența în general nu ne-ar încredința fără încetare că viața noastră, a oamenilor, și a tuturor ființelor – fie ea mai lungă sau mai scurtă, mai fericită sau mai nenorocită – e limitată și că, după un răstimp, urmează inevitabil să nu mai fim la rîndul nostru, așa cum nici alții nu mai sînt? În limbaj mai filozofic, oare cunoștința (sau conștiința) propriei mortalități este numai a posteriori (născută din experiență) sau este, precumpănitor, și a priori, capabilă să răsară în noi chiar și în absența oricărei experiențe și informații?
Legenda spune că prințul Siddharta Gautama a fost crescut de tatăl său, un principe hindus, în necunoștința morții, inclusiv a celei proprii, pînă la maturitate. Trăind numai în palat și în grădina acestuia, de unde nu ieșea niciodată, tînărului i s-a ascuns în orice fel existența suferinței umane și animale, cît și a morții universale. La un moment dat însă, cum se știe, prințul, curios, a reușit să iasă din țarcul experienței controlate, ajungînd pe nepusă masă în lumea cea mare, unde, spre oroarea și uluirea lui, a văzut un cerșetor, un bolnav și un mort. Șocul a fost atît de mare, încît Siddharta nu s-a mai întors niciodată la palat și la viața de prinț, în schimb și-a început lungul drum care avea să-l conducă la condiția de „deșteptare” – de Buddha. Dacă ar fi să luăm în serios această legendă și mai ales șocul despre care vorbim, am spune că nu știm prin noi înșine că vom muri, ci o aflăm pentru că ne-o spun alții și altele. E o cunoștință cu care, cumva, ne obișnuim din copilăria cea mai timpurie, așa că șocul e întrucîtva amortizat, ceea ce nu s-a întîmplat în cazul prințului Siddharta. Dar ce s-ar fi întîmplat dacă acesta sau oricare alt om n-ar fi părăsit niciodată grădina palatului și ar fi fost lipsit toată viața de experiența și informația morții? Ar fi știut el vreodată că va muri, fiindcă nu i-a spus-o nimeni? Mai mult, ar fi știut el că moare, înainte de a muri efectiv?
Eu cred – fără a putea demonstra, bineînțeles, căci nu putem face experiența radicală invocată mai sus – că la noi conștiința morții nu este a priori, și că noi, oamenii, prin puterea propriului suflet, spre a vorbi astfel, ne credem nemuritori sau, poate mai exact, dotați cu o viață fără limită. De aici și nedumerirea, negarea, apoi tristețea, doliul, apoi zbuciumul, revolta, indignarea chiar cu care întîmpinăm cunoștința și experiența finitudinii și a morții tuturor lucrurilor, dar mai ales a semenilor, a oamenilor apropiați de noi mai cu seamă, fiindcă mintea ne spune că este imposibil ca numai noi să rămînem veșnic, atunci cînd toți cei cu care sîntem de-o seamă se duc.
Că lucrurile ar putea să stea astfel o sugerează și următorul fapt antropologic bine cunoscut: în societățile arhaice, orice moarte tinde să fie tratată ca o eroare, ori ca o faptă asociată unei voințe malefice a unui agent extern. Nu există deci moarte „naturală” și omul arhaic pare convins că, dacă s-ar putea feri de asemenea accidente și greșeli, ar trăi indefinit. Boala mortală e un deochi sau o vrajă, o lovitură ucigașă e datorată unei erori într-un ritual, o căzătură fatală se datorează invidiei unui spirit etc. Chiar moartea de bătrînețe – destul de rară în societățile arhaice – pare a fi accidentală în concepția acelor oameni, cu implicația că, dacă omul s-ar putea feri de asemenea accidente, n-ar mai muri. De aici, poate, vine și legenda haggadică, potrivit căreia regele Solomon nu murea, deoarece îngerul morții nu-l putea înșfăca pe înțeleptul care rostea necontenit, în șoaptă, cuvintele Torei. Atunci, respectivul înger a recurs la un șiretlic: a pus un purice să-l ciupească, regele a exclamat „Au!” întrerupîndu-și lectura și astfel îngerul i-a intrat pe gură și l-a tras în împărăția morților.
De fapt, chiar și legenda biblică spune în mod obscur același lucru: Adam și Eva nu știu că vor muri, decît în momentul cînd le-o comunică Dumnezeu ca posibilitate, în caz că vor încălca interdicția mîncatului din pomul cunoașterii. Așadar mortalitatea omului nu e „naturală”, ci rezultă în urma unei erori, a neascultării: dacă omul ar fi ascultat, nu de Șarpe, ci de Dumnezeu, din nou implicația este că ar fi trăit veșnic, avînd acces la arborele vieții.
Cred că la originea aptitudinii omului de a crea ficțiuni – religioase, spirituale, dar și sociale și artistice – stă cumva acest fapt constitutiv: nu știm de la sine că vom muri, ci o aflăm a posteriori; și, spre a ne exprima astfel, mai că nu ne vine să credem niciodată. „Nu se poate”, ne tot spunem și căutăm subterfugii de a pune în acord sentimentul nostru interior care ne șoptește că sîntem eterni cu experiența universală care ne spune răspicat că nu sîntem. De aici ideile despre viața de după moarte, despre spirite, zei, infern, paradis, dar poate și cele despre acele entități colective care au menirea să trăiască dincolo de mortalitatea individului, precum triburile, națiunile, statele etc.
Aproape că sîntem tentați să spunem că omul a devenit om mai ales fiindcă nu i-a venit niciodată să se convingă pînă la capăt de experiența mortalității, pe care intimitatea conștiinței lui o contrazicea. Oricare dintre noi este, în definitiv, un Siddharta care, la un moment dat, evadează din parcul palatului, vede mortul și încearcă să trăiască în continuare cum poate – oricît de departe ar rămîne de condiția de Buddha.
