Contrafactualități
Istoricilor nu le plac contrafactualitățile. Declară că treaba lor este ceea ce s-a întîmplat, cum s-a întîmplat și chiar, eventual, de ce s-a întîmplat – și atît. Posibilul nerealizat fiind necontrolabil, iese din istorie și intră în ficțiune. Poate că au dreptate: totuși, jocul mental cu acest posibil e nu numai agreabil, dar și – uneori – folositor pentru a înțelege ceva mai bine diferitele dimensiuni ale realului și a-l aprecia la o mai justă valoare.
Desigur, sînt unii care cred într-un fel de fatalitate a istoriei care anulează aproape complet posibilul nerealizat: dacă Napoleon învingea la Waterloo în 1815, tot ar fi fost înfrînt cîteva luni mai tîrziu, iar soarta sa, a Franței și a Europei nu s-ar fi schimbat, spun ei. Căderea Constantinopolului sub turci devenise inevitabilă la 1453: dacă ar mai fi întîrziat un an sau doi, nimic fundamental în istorie nu s-ar fi schimbat. Potrivit cu ceea ce am aflat a posteriori, căderea URSS și a comunismului în Europa era cvasi-obligatorie – sub o formă sau o alta – chiar dacă ar mai fi întîrziat cîțiva ani sau s-ar fi petrecut diferit. (Dar cît de diferit? Exact diferențele ar fi putut crea versiuni diferite ale istoriei!)
Eu nu cred în asemenea fatalități și necesități în istorie. Nu contest că există tendințe, probabilități mai mari într-o direcție decît în alta (să cadă Constantinopolul mai curînd decît să nu cadă) – de care adesea ne dăm seama abia după ce evenimentele au avut lor. Dar rămîne aproape întotdeauna în istorie un rest inexplicabil prin considerente pur raționale, prin forțe obiective, prin factori clasificabili și relevanți statistic ori prin determinisme sociale. E locul unde se inserează personalitatea cîtorva dintre cei care au acționat, actorii care au fost decisivi în lanțul de evenimente, e locul unde hazardul intervine brutal. Dacă Franz Ferdinand scăpa de asasinat în 1914, era oare inevitabil să fie asasinat un an mai tîrziu? Greu de crezut. Pe de altă parte, se poate afirma că, fie și în lipsa asasinării lui, războiul mondial era inevitabil? Se poate afirma, desigur, dar mi se pare indemonstrabil.
În 70 e.n., Titus – spune Iosephus Flavius – ezitase dacă să nimicească sau să cruțe templul din Ierusalim – considerat una dintre minunile lumii antice – după ce cucerise orașul. Pînă la urmă, Templul piere în flăcări, dar ce-ar fi fost dacă ar fi fost salvat în ultimul moment? Știm că pentru primii creștini distrugerea Templului fusese văzută ca o pedeapsă divină pentru nerecunoașterea drept Mesia a lui Iisus de către evrei, dacă nu chiar ca o pedeapsă pentru responsabilitatea lor în moartea învățătorului. În plus, părea a fi fost și o profeție îndeplinită. Creștinismul a căpătat astfel – în ochii adepților – un puternic argument din istorie, o justificare, iar răspîndirea, cît și separarea sa de iudaism s-au accentuat. Lucrurile ar fi arătat cu siguranță diferit în cazul în care Templul ar fi rămas în picioare, iar oficiul divin și sacrificiile ar fi fost reluate după un timp. Credința că Iisus a fost Mesia, care a profețit nimicirea „vechii credințe” odată cu Templul, ar fi fost lipsită de temeiul istoric și faptic. Nu-i nerezonabil chiar să credem că Imperiul nu s-ar fi creștinat deloc sau s-ar fi creștinat parțial și că un anumit pluralism religios ar fi supraviețuit un timp mai îndelungat. Oricum, istoria lumii ar fi decurs diferit, iar direcția ei a stat în decizia de moment a lui Titus.
Să ne gîndim însă la un alt eveniment, foarte aproape de noi: încercarea masei incitate de Donald Trump, pe 6 ianuarie 2021, de a ocupa Capitoliul de la Washington și de a opri desemnarea lui Joe Biden drept următorul președinte al SUA. Știm azi, în urma investigațiilor unei comisii speciale a Congresului, că un om a jucat un rol decisiv, pare-se, în stoparea a ceea ce semăna bine cu o lovitură de stat, plănuită dinainte: vicepreședintele Mike Pence. Deși supus unor mari presiuni din partea lui Trump, Pence a refuzat să se abată de la rolul său constituțional – acela de a citi înaintea Senatului voturile acordate lui Trump și lui Biden de către state, consacrînd astfel victoria celui din urmă. Legal, n-avea altceva de făcut decît o lectură de automat, dar ce-ar fi fost dacă, amenințat de Trump, cît și de gloata dezlănțuită, Pence, să zicem, ar fi dispărut și ar fi fost de negăsit? Sau chiar ar fi susținut, în acord cu Trump, că votul în mai multe state ar fi fost fraudat și ar fi refuzat să citească anumite rezultate? Nu e greu să ne imaginăm ce ar fi urmat: haos, violențe, Trump decretînd legea marțială, unele state declarîndu-și secesiunea, poate război civil etc. Iar dacă, ulterior, Trump ar fi rămas la putere, anulînd astfel rezultatul alegerilor, nu-i din nou greu să ne imaginăm haosul mondial... Îi văd foarte bine, de exemplu, pe Trump și pe Putin, la finalul lui 2021, „împărțind Europa”, de pildă, la Viena: aliații vestici înmărmuriți, noi, esticii, înfricoșați, ucrainenii sacrificați, Moldova la fel. E greu de imaginat așa ceva? Deloc. Așa cum nu-i deloc greu de imaginat corul lăudătorilor lui Trump, turuind în acel moment despre „pace” și „realism politic”, ori elogiind pe toate tonurile naufragiul liberalismului și al „falselor libertăți” ale falsei „societăți deschise”.
Dar uite că a stat în calea haosului generalizat nu un mare general roman, ci un ins mediocru, șters, menit inițial unei minuscule note de subsol din cărțile de istorie: pentru un moment – dar un moment hotărîtor –, decizia sa a salvat democrația și poate lumea. Ce decizie? Una „mediocră” de tot: a nu face nimic altceva decît a respecta legea și a citi o listă ca un automat.
