Holocaustul în „trunchiul comun”
Aflăm că Ministerul Educației a decis, cu ocazia Zilei internaționale de comemorare a victimelor Holocaustului, introducerea unei ore săptămînale suplimentare în trunchiul comun la clasa a XI-a, intitulat: „Istoria evreilor. Holocaustul”.
Am remarcat pe FB că unii observatori s-au arătat surprinși, alții nedumeriți. (Mă refer la cei care pot fi considerați de bună credință, nu la adepții AUR și alții eiusdem farinae.)
Unii s-au întrebat dacă această materie este cu adevărat necesară, cînd și așa programa este foarte încărcată. Nu cumva supărarea elevilor că trebuie să stea la școală o oră în plus pe săptămînă se va traduce în adversitate față de subiect? Altora li s-a părut că, în contextul în care se dorește promovarea toleranței, noua materie în sine are potențialul de a stîrni controverse, de a diviza și de a radicaliza. Poate, și-au zis, chestiunea, foarte delicată, ar fi trebuit dezbătută public înainte și nu introdusă „de sus”, fără, aparent, a consulta corpul didactic și elevii. Se poate astfel crea un efect contrar celui dorit. În plus, unii ar putea considera că la mijloc e un mesaj politic, ceea ce va duce la respingere. În discuții a apărut și teama că unii profesori de istorie – care vor trebui să predea cursul respectiv – n-au nici cunoștințele, nici mai ales mentalitatea potrivită.
Ce-aș putea spune? Sigur, programa e încărcată. Pe acest principiu, putem susține că aproape orice altă materie e dispensabilă total sau parțial. Sigur că mulți profesori sînt nepregătiți. Dar pot fi astfel la toate materiile, inclusiv la literatură sau la fizică. Sigur că, întotdeauna, o dezbatere prealabilă e nimerită. Dar, în final, factorul politic are de luat o decizie, iar cu această temă, în mod special, decizia nu se poate sustrage dimensiunii politice. Sigur, mai ales că subiectul e foarte „delicat”. Dar de unde ideea că școala trebuie să evite subiectele „delicate”?
De fapt, subiectului în cauză i-aș rezuma importanța în felul următor: în urmă cu două generații, statul român, liber și neatîrnat, a masacrat circa un sfert de milion dintre cetățenii săi – evrei în majoritate, dar și romi; de asemenea, i-a supus pe toți evreii nedeportați unui regim constrîngător și umilitor de discriminare. Și, aspect esențial, a făcut toate aceste crime în numele așa-numitului „românism” ca ideologie a statului, iar politica de discriminare s-a numit oficial „românizare”. Elevii și, în general, cetățenii români de azi merită să afle, de exemplu, că un conducător al statului român (Mareșalul Ion Antonescu), spre a-și justifica politica de „românizare”, a declarat într-o ședință a Consiliului de Miniștri (apud Evreii din România între anii 1940-1944. Legislația antievreiască, volum alcătuit și prefațat de Lya Beniamin, Editura Hasefer, 1993, p. XXXVI): „Așa am crescut eu, cu ură împotriva turcilor, jidanilor și ungurilor. Sentimentul acesta de ură împotriva dușmanilor patriei trebuie împins pînă la ultima extremă. Îmi iau eu această răspundere”. Și, cel puțin în privința evreilor, extrema – numită Holocaust – a fost atinsă din plin. A înțelege și a asimila interior această oroare (repet, făcută în numele „românismului”, nu precum crimele comunismului, comise în numele „revoluției proletare sau socialiste”) privește nu numai și, poate, nu în primul rînd strict pe evrei, ci chiar pe români și, în general, pe toți cetățenii români, indiferent de etnie și religie.
Dar ura aceasta nu a apărut spontan în 1941-44. Antisemitismul are o lungă istorie deopotrivă în Europa și în România, care se cuvine să fie înțeleasă măcar în datele sale esențiale. Elevii s-ar cuveni să înțeleagă corect antisemitismul în contextul istoriei moderne atît a evreilor, cît și a națiunilor europene, mai ales a celor „recente”, precum cea română. Probabil că respectivul curs ar trebui de asemenea să respingă argumentat anumite mituri antisemite, precum acela că „evreii conduc lumea”, „evreii au adus comunismul” etc.
Sînt convins că un asemenea curs e „delicat” și că va stîrni multe emoții, unele negative. Dar, repet, eu nu cred că școala e, predilect, un loc bună dispoziție și de învățat numai lucruri „pozitive” și stenice. Îmi este străină o anumită concepție actuală, care vrea să-i despovăreze pe elevi de aproape orice e penibil intelectual și afectiv și care și-ar dori ca educația să se facă prin jocuri și ca-ntr-o joacă fără sfîrșit. Căci, dacă vechiul dicton „Non scholae, sed vitae” are vreun sens, școala e datoare să nu evite a-i pregăti pe copii, treptat și corespunzător vîrstei, să navigheze bine orientați prin viața adultă și pe timp de furtună, sub nori care uneori ascund de tot Steaua Polară.
