„Minciuna albă” sau ce gîndește Liiceanu (I)
Impresionantă ultima carte a lui Gabriel Liiceanu, intitulată, nu fără provocare, dar și atrăgător, Ce gîndește Dumnezeu? Puțină teologie. (E vorba despre gîndirea pe care teologii, nu autorul, i-o atribuie în mod arbitrar lui Dumnezeu.) O apreciez mult în primul rînd pentru curajul de a gîndi și de a exprima clar cîteva idei care, cum spune și autorul, sînt greu tolerabile în „lumea bună” intelectuală de la noi. Căci tentativa de a susține deschis că Dumnezeu nu există în sensul unei entități metafizice supreme, responsabile de facerea și de destinul Universului, cît și în acela al unui Tată ceresc personal, așa cum îl proclamă Biserica, este, zice el, „taxată ca impie și deplasată, ba chiar asociată, ca stilistică a gîndirii, cu propaganda sălbatică de care am avut parte în comunism” (p. 21). Este adevărat.
De asemenea, sînt și eu uimit și scandalizat, ca și Gabriel Liiceanu, să văd duplicitatea intelectuală în care se complac numeroși intelectuali de la noi: „Ceea ce mă stupefia era baletul mintal de care mă izbeam la oamenii cultivați din jurul meu.... mitul era preluat tale quale cu toate secvențele lui fantastice, iar dogma, în pofida iraționalului ei, era acceptată cu firescul cu care ne înclinăm înaintea legii gravitației” (p. 95) Într-adevăr, e anevoie de înțeles cum poți accepta, pe de o parte, existența ADN-ului, a evoluției vieții pe Pămînt etc., a „deplasării spre roșu” a galaxiilor, dar ești dispus, pe de alta, să crezi în nașterea virginală, în „dubla natură”, în înviere și, drept reflex practic, să-ți faci cruce de fiecare dată cînd treci pe lîngă o biserică!
Sînt, de aceea, de acord cu multe dintre tezele acestei cărți – eu însumi le-am susținut pe unele, fie și diferit, în eseul meu Excepția. O încercare de antropologie filozofică. De exemplu, susțin teza esențială că „Dumnezeu este o funcție a conștiinței născută din nevoia de a raporta infinitul, atotputernicia și temeiul eternității la ființa conștientă finită... Dumnezeu e «cuierul» ontologic în care ne agățăm nevoia de absolut, dorința fierbinte, speranța și frica de moarte. Nu facem decît să-l înjosim căutîndu-l prin ceruri, văzduhuri și galaxii” (p. 122) Cred și eu, de aceea, că știința modernă și religiile (autorul se referă aproape exclusiv la creștinism) nu se pot „concilia” pe terenul cunoașterii, iar încercările de a o face sînt șubrede. Ar fi multe de adăugat aici, dar, din păcate, spațiul nu mă îngăduie.
Există totuși și un punct important unde mă despart de Gabriel Liiceanu. Astfel, am impresia că el n-a acceptat pînă la capăt consecințele tezelor sale. A dorit să restabilească un fel de punte între rațiune și credință, care să permită măcar creștinilor să creadă fără falie logică deopotrivă în Isus și în adevărurile științei. Pentru asta a imaginat un fel de creștinism fără Dumnezeu (transcendent), dar cu un Isus „pe care nu l-am mai purta în noi ca Fiu, ci ca Frate sau Prieten, împrumutînd o fărîmă din iubirea cu care el ne-a iubit pe toți” (p. 36) „Puntea” la care mă refer este ipoteza „minciunii albe”. Pe scurt, iată despre ce este vorba.
Preia mai întîi o trilemă a teologului Brant Pitre: Isus ori a fost Dumnezeu întrupat, ori a fost un nebun care doar se credea Dumnezeu, ori a mințit. Pitre nu admitea nici nebunia, nici minciuna, considerînd că pe ele nu s-ar fi putut întemeia credința a milioane de oameni, și atunci conchidea că Isus a fost într-adevăr ceea ce pretindea. Liiceanu nu admite nici el nebunia lui Isus, dar nici realitatea obiectivă a întrupării; admite în schimb minciuna, numită de el „minciună albă”, ba chiar „suprema minciună albă”, deoarece a fost rostită pentru binele și întru mîngîierea umanității: așadar, Isus, deși știa că nu-i decît un om, i-a mințit totuși conștient pe toți ceilalți. Scopul e exprimat de filozof cu multă pasiune: „A vrut să fie pentru noi toți, ajunși în fața acelui moment, garantul că va prelua locul Tatălui absent din povestea lui, că va fi el Dumnezeul nostru, cel care nu ne va lăsa singuri în clipa teribilă a morții. Și nici după aceea”. Așadar, scrie Liiceanu, dovada că moartea poate fi învinsă este că „Isus a învins-o pe a sa făcîndu-ne să credem că a învins-o” (p. 34). Sau, cu o notabilă metaforă: „Dumnezeu întrupat apare între noi alunecînd pe o frînghie, al cărei capăt de sus e prins niciunde” (p. 64). Dumnezeu întrupat, așadar, fără Dumnezeu! A fost o minciună măreață și scuzabilă, crede Liiceanu, în perspectiva scopului nobil – salvarea umanității de teama de moarte.
Așa să fie?
