Pacea și sabia

Lumea s-a scandalizat – și pe bună dreptate – că patriarhul Moscovei, Kiril, susține războiul criminal al lui Putin. Desigur, asemenea luări de poziție războinice din partea unei autorități religioase sînt oribile și, totuși, s-o recunoaștem: asta a fost vocația istorică a cam tuturor bisericilor – indiferent de denominațiune –, ba tot asta a fost vocația istorică a tuturor religiilor: să-i unească pe unii, declarați iubiți de zei sau de Dumnezeu ori proclamați „popor sfînt”, ori „ales”, și să-i facă să-i urască pe „ceilalți”, tratați drept „păcătoși” ori „necredincioși” și așa mai departe. A sancționa un război cu calificativul de „sfînt” e o străveche ocupație a religiilor lumii. Există chiar o teorie (care datează de la E. Durkheim) – ce mie mi se pare destul de plauzibilă – care spune că rostul primordial al religiilor e chiar susținerea tribalismului: să furnizeze unui grup un mit care să-l unească și să elimine în măsură cît mai mare agresivitatea din interior a membrilor săi, dar prețul este opoziția față de un alt grup tratat cît mai ostil. Căci se pare că cei mai mulți dintre noi nu putem fi prieteni unii cu alții, mai mult, nu putem să ne sacrificăm pentru unii din jurul nostru decît dacă sîntem învățați să-i urîm pe alții, excluși din grup, despre care vrem să aflăm că ne vor răul. Iubirea aproapelui condiționează sau e condiționată de ura departelui. Și orice Dumnezeu este, originar, un „Dumnezeu al oștirilor”.

Se va obiecta că atitudinea unui Kiril nu e împărtășită de mulți alți capi religioși contemporani (de Papa, de exemplu) și că a lui e o atitudine primitivă și contrară chiar Scripturilor. În privința Scripturilor mă abțin: ele spun o mulțime de lucruri, de multe ori aparent contrare sau incompatibile între ele (de tipul „Cine scoate sabia de sabie va pieri”, dar și „N-am venit să aduc pacea, ci sabia”), așa că din ele se pot extrage – și s-au extras de-a lungul timpului – îndemnuri deopotrivă la pacea totală și la războiul sfînt. Pe de altă parte, atitudine primitivă este, dar asta o face originară și, cumva, fundamentală: cînd nu tinde să devină o etică individuală sau o metafizică, religia cea de obște rememorează prin mai toate riturile lui, mai puternic sau mai vag, tribalismul originar, unde dialectica dintre integrare (iubire) și separare (ură) e decisivă. Religiile aduc deopotrivă și simultan „și pacea, și sabia”, iar acesta cred că este scopul lor. Să se reflecteze un moment numai la simbolismul slujbei comune, performată într-o clădire (biserică, templu, moschee, sinagogă), care, prin zidurile sale, îi separă de „ceilalți”, de „cei din afară”, pe credincioși, pe „cei dinăuntru”, care se roagă împreună, cîntă împreună, se împărtășesc împreună etc. – în general, care „sînt împreună”, dar, totodată, sînt viguros „separați” de cei dinafară.

Dar n-ar putea fi toți oamenii „înăuntru”, într-o „unică biserică”, aparținînd umanității întregi? Au sperat un moment așa ceva unii – umanitariștii, liberalii, optimiștii –, dar poate că singurul rezultat cu adevărat notabil este corul Simfoniei a IX-a de Beethoven pe textul lui Schiller: „Alle Menschen werden Bruder....” Altminteri, tribalismul în sine e fără moarte și singura posibilitate care ne stă la îndemînă, pare-se, e să înlocuim o formă mai frustă și mai violentă a sa cu una sublimată și reglementată: înlocuim războiul cu disputa politică parlamentară ori chiar cu cea sportivă. Iar în aceste cazuri, ne permitem să-i iubim și să-i adorăm pe „ai noștri” numai pentru că sînt „ai noștri”, și totodată să-i urîm și să-i disprețuim pe adversari numai fiindcă nu sînt „ai noștri”, dar fără să ne mai omorîm unii pe alții.

„La atîtea nenorociri a putut sfătui religia!” (Tantum religio potuit suadere malorum), exclama cîndva, disperat, Lucretius Carus, în poemul său Despre natură. Ceea ce n-a văzut el este că fiecare nenorocire dictată de religii a fost dublată de o binefacere: în cazul de față, sacrificarea Ifigeniei a permis realizarea unității armatei grecești. Dar și invers: în religie, fiecare binefacere a fost dublată de o nenorocire sau de o dramă. Zeii, cît timp sînt vii în sufletele credincioșilor, sînt geloși, dar poate exista iubire fără gelozie sau gelozie fără iubire? Indiferent dacă oamenii au fost făcuți după chipul zeilor sau zeii după cel al oamenilor (cum a susținut cîndva Xenofan), răspunsul e același: Nu. Iar cînd încetează a mai fi geloși și răzbunători încetează în același timp a fi și miloși și protectori; dar atunci au murit.