Eufemismul
Cînd propaganda rusă numește războiul pe care îl poartă în Ucraina „operațiune militară specială”, interzicînd totodată, sub sancțiunea închisorii, ca rușii să întrebuințeze alt cuvînt, ea folosește acest eufemism nu – sau nu numai – pentru a atenua o realitate. După uzanța totalitară, care altădată a denumit exterminarea evreilor „soluție finală”, eufemismul a devenit un instrument de falsificare profundă a realității. Așa cum scriam cîndva (Cuvintelnic fără frontiere), acest tip de eufemism „nu este doar o perdea trasă pudic înaintea realității; scopul său principal este de a permite acomodarea, complicitatea cu oroarea“. El încurajează colaboraționismul, stimulează „ieșirea în întîmpinare și compromisurile intelectuale, anesteziază înțepăturile pe care acele conștiinței le-ar putea produce ici-colo”.
Este însă și altceva, încă mai sinistru, în acest tip de eufemisme politico-ideologice: ele servesc la dezumanizarea adversarului, eliberînd conștiința de orice reproș pentru un act criminal. Cînd deportarea evreilor se numea „Säuberung” (igienizare), se nega calitatea de om a unor semeni, astfel încît ei să fie asimilați unor insecte dăunătoare ce trebuiau eliminate cu un insecticid. Cînd astăzi invocă „operațiuna militară specială”, oamenii lui Putin nu doar atenuează și denaturează o realitate, ci își dezumanizează și își umilesc simbolic adversarul.
Ucrainenii, pare a spune propaganda, care nu sînt de fapt un popor, care n-au de fapt o țară a lor, nici nu pot, în consecință, purta un război, ca celelalte națiuni autentice. Există implicația că, la modul colectiv cel puțin, adversarul e un sub-popor, dacă nu un sub-om, sau că voința și libertatea lui de alegere au fost atît de pervertite, încît el nu mai e decît un instrument al unei alte voințe, străine – a celei a Occidentului. Nu întîmplător au apărut documente ideologice velicoruse, care cer nu numai ca ucrainenii să fie „denazificați”, dar și să fie „dezucrainizați”, adică eliberați de o pretinsă falsă conștiință națională. De aici și refuzul rusesc de a vorbi despre „război”. Într-adevăr, a fi în război cu un alt stat presupune, cum-necum, a-i recunoaște nu numai existența fizică, ci și personalitatea morală, de unde decurg și alte drepturi, cum ar fi dreptul la apărare. De asemenea, spre deosebire de război, care presupune acțiune și reacțiune, „operațiunea militară specială” sugerează unilateralitatea: rușii ar fi elementul activ, care operează, iar ucrainenilor li se cere exclusiv supunere și pasivitate: ei sînt cei operați, în așa fel încît să poată fi asimilați fără șovăială de marea comunitate slavo-rusă.
Că, în mintea conducătorului Rusiei, am avut de la început și programatic de a face nu cu un „război”, ci cu o „operațiune specială”, s-a văzut mai ales în primele zile. S-a aflat acum că scopul inițial al rușilor a fost, în primele două-trei zile de luptă, capturarea sau uciderea lui Volodimir Zelenski și a guvernului său. Ar fi existat mai multe încercări – eșuate – din partea unor trupe de comando rusești, ajunse în Kiev. Cu adevărat, această „operațiune militară specială”, dacă ar fi reușit, ar fi trebuit să rezolve simplu lucrurile: curățați de buruiana perturbatoare, sădită de Occident, Ucraina ar fi revenit supusă în matca rusească; nefiind cu adevărat nici un stat, nici o națiune, ea n-ar mai fi avut nici un motiv să reziste îmbrățișării frățești. Trebuie să observăm, de altfel, că, cel puțin în epoca modernă, națiunile aflate în război n-au încercat în general să-i suprime pe conducătorii inamici și mai ales au evitat astfel de tentative la începutul ostilităților. Cînd aceștia au pierit (precum Gaddafi) a fost de obicei de mîna populațiilor răsculate. Dincolo de teama de represalii simetrice, mai există păstrată în recunoașterea stării de război o minimă recunoaștere a valorii adversarului și a conducătorilor lui politici. În mintea rușilor însă, Ucraina nu e un stat, ci mai curînd un fel de organizație teroristă („nazistă”) cu extindere teritorială precum ISIS, care poate fi decapitată printr-o operațiune de comando.
Închei: desigur, nu știm cînd vom avea o pace în Ucraina, dar mi se pare necesar pentru conducerea Rusiei ca, minimal, înainte de a accepta și apoi de a negocia serios pacea, să accepte și să recunoască public „războiul”.
