Consilierii prințului
Periodic, se reaprinde în societate vechea dispută (pornită cel puțin de pe vremea lui Thomas Morus și a Utopiei sale): e bine (moral, legitim) ca intelectualul să devină „consilier al Puterii”? Unii chiar îi cer acest lucru, reproșîndu-i, în caz contrar, că alege cu egoism „turnul de fildeș”. Alții îl critică paușal, somîndu-l, în succesiunea lui Hythlodaeus sau a lui Julien Benda, să taie orice legături cu Puterea, oricare ar fi aceasta. Alții zic: „depinde de Putere”, fiind gata să-l ierte, cînd Puterea este democratică, de a se fi pus în serviciul ei, dar nu și în alte împrejurări, suspecte de autoritarism. În general, orice ar face intelectualul public va fi sancționat de mulți, iar invenția lui Zuckerberg va da pe afară mereu de postări mînioase. Dar asta nu e un motiv, după părerea mea, pentru a anula orice diferențe și a trata cu egală indignare sau egală complezență toate „pactizările cu secolul”.
Criteriul esențial care, cred, ne dă posibilitatea să deosebim între implicări bune și rele este cel al „constanței” opiniilor intelectualului în cauză. Dacă „consilierul prințului” își păstrează și în timpul noului „serviciu” vechile opinii (de obicei critice la adresa Puterii), dacă nu se abate esențialmente de la ceea ce afirma public înainte de a fi pe statele de plată ale funcției, implicarea sa e solidă moral și lăudabilă, deoarece el continuă să fie un om liber, ascultînd numai de judecata proprie și nu de „recomandările” unei instituții. Dacă, dimpotrivă, opiniile sale capătă flexiuni neașteptate, dacă brusc laudă ceea ce înainte condamna, dacă relativizează deodată păcate evidente ale Puterii, dacă face abuz de dialectică pentru a justifica nejustificabilul, atunci trebuie să constatăm că dintr-un intelectual public s-a metamorfozat într-un funcționar.
Regretabil, acesta din urmă pare a fi cazul a doi istorici, cercetători la CNSAS, Mădălin Hodor și Mihai Demetriade. Mai ales primul fusese foarte vehement, curajos și elocvent înainte în a deconspira și denunța crimele vechii Securități, dar și alte abuzuri ale Puterii mai noi, supus nu o dată unor tracasări administrative la locul de muncă. Or, s-a aflat pe neașteptate că ambii predau de ceva timp un curs la Academia SRI. Nu-i o crimă! – au spus cei doi. Nu-i. Dar cei doi au mai adăugat ceva: „Noi predăm la Academia unui serviciu democratic...”. Să ne fie permis să ne îndoim că un serviciu de informații, nu numai la noi, ci și pretutindeni, e unul democratic. Cel mult, el se poate afla sub control democratic – ceea ce e cu totul altceva. Chiar confuzia făcută de cei doi istorici între „serviciu democratic” și serviciu „sub control democratic” e îngrijorătoare, necum faptul că nu e deloc sigur că acest control democratic funcționează efectiv în cazul nostru, al României.
Dar întrebarea este dacă cei doi trec ceea ce am numit „testul constanței”. Din păcate, se pare că nu. Un articol din G4Media a arătat o mare flexibilizare a opiniilor lui Mădălin Hodor. Dintr-un critic aprig al instituției, acum prea repede dînsul a încercat să disculpe SRI de acuzația de a fi produs un proiect nedemocratic al noilor legi ale siguranței naționale, susținînd, împotriva evidenței, ba chiar și a unor declarații oficiale ulterioare, că el n-ar fi fost autentic, ci un fel de fake. Aproape mai grav pentru condiția intelectualului, a produs cîteva postări discutabile și chiar scandaloase în chestiunea plagiatelor universitare ale demnitarilor (Cîmpeanu, Ciucă, Bode), negînd fără dovezi constatările incriminatoare ale Emiliei Șercan și încercînd să disculpe prea puțin convingător „secretizarea” cărții ministrului Bode.
Să fim bine înțeleși: nu ne deranjează, ci dimpotrivă, faptul că cei doi istorici au devenit profesori de democrație în SRI și că fac lumină asupra „crimelor și abuzurilor Securității”, dar și asupra „participării agenților statului la Holocaust”.
Ceea ce ne îngrijorează sînt recentele luări de poziție publice, mai ales ale dlui Hodor, care merg în contracurentul atît al opiniilor sale mai vechi, cît și împotriva verosimilului și care au aerul neplăcut de încercare de „albire” atît a Serviciului, cît și a unor politicieni de prim rang, surprinși în situații delictuale. Ne deranjează și stilistica replicilor lui Hodor: răsteală la cei care îndrăznesc să-l critice, aflată uneori la limita insultei.
La urmă, aș spune următoarele: nu e deloc fără mari riscuri să devii „consilier al prințului” (a aflat-o și Thomas Morus și apoi nenumărați alți intelectuali). Să critici public Puterea, așa cum ai făcut-o fără rețineri în trecut, dar să fii concomitent salariatul ei în prezent reprezintă o ecuație aproape fără soluție pe termen ceva mai lung, cel puțin. Au descoperit totuși cei doi recenți „consilieri ai prințului” cheia magică? Deocamdată, nu. O vor descoperi în curînd? Sînt sceptic.
