Recunoștință Evei
Războiul din Ucraina pare să fi repus lucrurile, valorile și faptele la locul lor, de unde avuseserăm iluzia că se mișcaseră mult în ultimele decenii. Unii ar spune că ne-am maturizat întrucîtva. E un efect nedorit al lui, dar poate nu chiar de tot nefast. La urma urmelor, adevărul trebuie primit, chiar și cînd doare rău.
Ajunseserăm să credem că, în lumea sublunară și mai ales în cea politică, alegerea este între răul mai mic și răul mai mare. Acum vedem că există și bine-bine – să trăiești într-o țară unde nu cad bombe și poți dormi liniștit nopțile, și rău-rău – să trăiești într-una în care bombele și rachetele nimicesc blocuri oricînd în timpul zilei și al nopții. Cei care ne tot vorbeau despre griuri, pasteluri, tonuri, umbre morale și așa mai departe să se ducă să picteze la peisaj mai bine decît să ne dea lecții de politică. Da, viața e „complexă”, dar mai întîi de toate este sau nu este.
Ne suciseră mințile tot felul de relativiști, deconstrucționiști și alte specii asemănătoare că adevărul fie depinde de „comunitatea interpretativă”, fie e „construit”, fie e „post-adevăr” etc. Alții ne spuneau, sfătos și populist, că toți (toți politicienii, din Est și din Vest) mint, că adevăr nu există nicăieri. Sigur, minciuna e universală în absolut, dar la unii minciuna, falsul sînt totale și catastrofe, în timp ce în alte părți sînt foarte parțiale și există remedii și corecții. Albul n-o fi el totdeauna imaculat, dar e totuși mai mult alb, în timp ce negrul nu e doar un gri nespălat. Faptul că și rușii, și occidentalii fac propagandă de război nu înseamnă că ambele versiuni sînt la fel de false și de imorale. Așa că nu vreau să mai aud refrenul: „Da, rușii sînt răi, dar lasă că nici cu ăilalți nu mi-e rușine...”. Nu.
Apoi au vrut unii să ne învețe că „logica terțiului exclus” e deficitară, chiar totalitară. Ba să avem pardon: ori ești cu Putin, ori ești împotriva lui! Fără nici un „terț”, fără lubrifianți și edulcoranți valorici de tipul „totuși”, „dar” etc. Cine nu-i împotriva lui Putin și a Rusiei sale e pentru el și pentru ea. Inclusiv dacă tace. Scurt și fără amendamente. A propune o altă logică în numele știu eu cărei filozofii înseamnă un dezgustător colaboraționism intelectual.
De fapt, mulți experți, teoreticieni și inși „deștepți” au luat-o pe coajă cu ocazia războiului:
Ecologiștii au fost nevoiți să „înghită” în sec și să admită redeschiderea centralelor pe cărbune, ca în Germania, lăsînd o imensă „amprentă de carbon”, ca să nu mai vorbim că trebuie să privească în alt fel, mult mai pozitiv, nuclearul. Dar șantajul gazului și petrolului rusesc a devenit insuportabil chiar și pentru mulți dintre ei.
Pacifiștii trebuie să admită că singura pace posibilă cu derbedeul rus este înarmarea pînă în dinți. Dictonul roman, „Si vis pacem, para bellum” n-a fost niciodată mai adevărat și ar fi bine să devină motto-ul la NATO din aceste timpuri.
Liberalii trebuie să recunoască faptul că s-au lăsat îmbrobodiți de cîntecele de sirenă din trecut ale Rusiei; mai rău, că au subevaluat pericolele tradiționale la adresa păcii în favoarea pericolelor recente, precum terorismul sau încălzirea globală. Acum trebuie să-și vină în fire și simțiri și să ia inițiativa fără ezitări și concesii.
„Progresiștii” au încurcat-o și ei: lumea nu avansează nestăvilit și linear. Dimpotrivă, uneori, ca acum, reculează, revenind, spre nețărmurita oroare a noastră și a lor, la retorica secolului al XIX-lea, cînd nu mai rău. „Agenda progresistă” ori „corectitudinea politică” pot fi luate în seamă, disputate sau refuzate, atîta vreme cît tac tunurile, iar rachetele zac în depozite. Dar acum „nu-i momentul”, cum se zicea pe timpuri la ședințele PCR.
Dar nici „conservatorii” (inclusiv cei de la noi) nu șed mai comod: mai întîi, trebuie să admită că creștinismul pretins pios și ortodoxia pot binecuvînta foarte bine tunurile, bombele și crimele împotriva umanității, la fel cum a putut-o face și ateismul marxist-leninist. Apoi s-ar cuveni să fie de acord că neîncetatele lor indignări împotriva modernității, secularizării, pluralismului, liberalismului, feminismului, „deraierilor” sexuale etc. sînt neavenite: vor valori „tari”? Vor creștinism „pe pîine”? Vor „antidecadentism” la desert? Vor borșul cu „familia tradițională” și cu tărie „anti-gay”? Să plece în Rusia și, sigur, își vor afla acolo și îndestularea, și bucătarul!
De cînd cu războiul, toți avem motive să ne turnăm cenușă în cap. Însă, după ce o facem, e cazul să ne schimbăm: vremurile ne cer curaj, nu sofisticărie, limpezime morală, nu încîlceală printre teorii, simplitate în convingeri, nu lîncedă indecizie între nuanțe. Sîntem datori să numim binele bine și răul rău. Fiindcă, mulțumită mult-ponegritei și nedrept-pedepsitei mame Eva, nu putem pretinde că nu știm deosebirea dintre ele. Ba da, o știm grație curajului ei, care a riscat ascultînd de îndemnul șarpelui. Veșnică recunoștință!
