Cenaclul „Flacăra” 2.0
Andrei Păunescu, fiul poetului, anunță că inaugurează o nouă ediție a Cenaclului „Flacăra“ pe plaja de la Corbu, cu ocazia zilei de naștere a lui Adrian Păunescu. IICCMER (Institutul pentru investigarea crimelor comunismului) protestează, vorbind despre Adrian Păunescu ca despre un „susținător al cultului personalității lui Nicolae Ceaușescu”. Evenimentul prilejuiește noi înfruntări pe „rețele”, înfruntări care, poate, pentru tineretul de azi, au devenit relativ obscure. Ca să aduc o mică clarificare, fie-mi permis să republic un text din 2010, scris îndată după moartea poetului și pentru care, atunci, am primit multe „șuturi” dintr-o „parte a presei”.
La moartea marelui pontif al naţional-comunismului
În urmă cu abia ceva mai mult de o lună, Herta Müller denunţa din clădirea Ateneului Român slaba rezistenţă a intelectualităţii româneşti faţă de regimul Ceauşescu, aproape inexistenţa unei autentice disidenţe. Vorbele ei tăioase au fost atunci aplaudate cu empatie de asistenţă, deşi mai tîrziu au fost destui care au considerat că scriitoarea fusese prea intransigentă. Poate că da, în anumite detalii, nu lipsite de importanţă, de altfel; nu însă dacă ne gîndim la o judecată mai generală asupra societăţii româneşti de ieri, dar şi de azi.
Căci iată, duminica trecută, tot la Ateneul Român, a fost expus trupul neînsufleţit al lui Adrian Păunescu, căruia astfel i s-au acordat, fie şi nedeclarate oficial, onoruri naţionale. Nu găsiţi de-a dreptul obscenă această alăturare şi cu tot ceea ce ea simbolizează – Herta Müller şi Adrian Păunescu?
Noi, intelectualii, ne-am războit adesea stabilind grade în „rezistenţa prin cultură” sau vorbind, cum a făcut-o chiar Herta Müller, de „colaboraţionism” prin tăcere. O, vai, ce eroare tactică! Acum abia am văzut cît de rău ne aleseserăm ţintele şi cît de puritan-utopice ne erau distincţiile! Îi vedeam pe Mircea Cărtărescu, pe Liiceanu, pe Noica sau pe noi înşine şi formulam judecăţi aspre, dar uitaserăm de Adrian Păunescu sau de Eugen Barbu! Şi nici acum nu ne-am dezmeticit bine, capabili să opunem un „nu” ferm acestei mascarade de funeralii naţionale ce are drept subiect pe marele pontif al cultului Conducătorului!
Nu, Adrian Păunescu nu a fost un „colaboraţionist”. El a fost un coautor, poate printre cei mai importanţi, al cultului lui Ceauşescu. Spre deosebire însă de alţii, precum Sergiu Nicolaescu sau Eugen Barbu, Păunescu a introdus o aură mistică în acest cult, altminteri lipsit de viaţă şi de inimă, l-a însufleţit cu o fervoare religioasă în care mulţi au văzut nu numai naţional-comunism, dar şi neo-legionarism, epurat, fireşte, de dimensiunea ortodoxistă. Reprezentaţiile Cenaclului „Flacăra“, săptămînal preluate de televiziune, nu erau simple supape oferite unui tineret în criză de distracţii, ci erau bacanalele mistice pe altarul unui regim care se pretindea ateu şi ştiinţific. Păunescu n-a fost decît un poet sentimental minor, iar a-l face egalul lui Eminescu sau altor mari poeţi, cum s-a făcut zilele acestea, e o blasfemie. Dar a avut geniu de histrion melodramatic şi de conducător de mase. Ştia să contamineze cu entuziasm debordant mulţimile de tineri, ştia să convertească energiile adolescentine în adorarea Conducătorului-Dumnezeu, a divinităţii false a Partidului, Neamului, Strămoşilor şi, nu în ultimul rînd, în autoadorare. Într-o ţară plină de surogate, Păunescu, profetul unui cult idolatru, a confecţionat o mistică-surogat, iar succesul malefic al acesteia s-a mai putut citi pînă astăzi pe feţele plînse ale unora dintre cei care i-au adus ultimul omagiu.
Iar dacă această neo-mistică ar fi avut măcar un sens pozitiv, eliberator, Păunescu ar fi meritat poate elogii. Dar ea a ţintit la înrobirea minţilor celor tineri, la dogmatizare şi autosuficienţă naţionalistă şi şovină. S-a spus că Păunescu a fost un mare patriot român. Fals. Nu e patriot acela care, cu ştiinţă, face rău ţării sale, iar Păunescu ştia desigur despre ruinarea României practicată de regimul Ceauşescu, ştia de Securitate, ştia de înjosirea culturii, a ştiinţei autentice, ştia de distrugerea bisericilor şi a satelor, de controalele ginecologice forţate. Iar adulaţia dizgraţioasă practicată de el pentru Ceauşescu şi „spălarea pe creier” a tinerilor, obţinută prin muzică folk, poezie şi urlete la ceremoniile Cenaclului „Flacăra” erau răspunsul său de mistagog obsedat de putere la toate aceste nefericiri ale ţării sale, căreia nu i-ar fi putut face mai mult rău nici dacă ar fi urît-o. Şi cînd te gîndeşti că azi unii îl mai şi consideră un fel de disident! Nu e patriot, de asemenea, omul care, după 1989, a continuat să laude „realizările” unui regim care a sfîrşit prin a-şi împuşca propriul popor. El, care a militat în partidul naţional-comunist al unui fost prim-ministru al lui Ceauşescu, a arătat că nu a învăţat nimic.
Dar nici noi (mulţi dintre noi) nu dăm impresia de a fi învăţat ceva. Privim pasivi, anesteziaţi, dezgustaţi la televiziuni, ascultăm muţi elogiile deşănţate ale comilitonilor lui Păunescu, ale unor politicieni interesaţi de puncte în sondaje, ale celor cîndva „spălaţi pe creier”, ale naivilor care confundă poezia cu versificaţia. Neglijăm să ne opunem prin cuvîntul nostru şi prin memoria noastră. În ce punct al laşităţii generale am ajuns dacă, la numai cinci ani de la rostirea raportului Tismăneanu în Parlamentul României, în care Păunescu era nominalizat printre susţinătorii declaraţi ai regimului „criminal şi ilegitim”, nu ne strigăm public indignarea împotriva expunerii acestui catafalc, fie şi pentru cîteva ore, la Ateneul Român? Cum de nu protestăm împotriva înmormîntării acestui suprem manipulator de mase între Eminescu şi Nichita Stănescu? Da, am ajuns iarăşi complici tăcuţi cu Răul, aşa cum ne-a văzut Herta Müller. Da, am rămas în continuare „un popor vegetal”, aşa cum ne-a descris Ana Blandiana. Numai că, spre ruşinea noastră, azi nici măcar frica de represalii de pe timpuri nu o mai avem drept alibi...
2010
(Andrei Cornea, Realitatea și umbra, Humanitas, 2013)
