Contrafacerea istoriei.
Cazul dialogului Menexenos de Platon

Publicat în Dilema Veche nr. 968 din 27 octombrie – 2 noiembrie 2022
© C. Hord
© C. Hord

Felul în care Tucidide descrie războiul peloponeziac constituie, de foarte multă vreme, un fel de paradigmă esenţială a competiţiei dintre două mari puteri. Eu vreau să mă ocup acum de un alt aspect, colateral într-un fel, dar care devine tot mai important pe măsură ce ne uităm în jur, şi anume problema contrafacerii istoriei. Există istorie şi există istorie contrafăcută, iar un exemplu major, chiar dacă adesea neglijat în discuţiile publice, este de găsit chiar în Antichitate. E vorba de micul dialog platonician Menexenos – un dialog care a stîrnit multe controverse, chiar dacă nu este un dialog dintre cele metafizice, literare sau filozofice ca Phaidros, sau Republica, sau Banchetul

Acest dialog, Menexenos, a fost luat în serios de mulți comentatori de prestigiu, chiar dacă în el se face o prezentare a războiului peloponeziac cu totul diferită de cea pe care o face Tucidide. Foarte mulţi, însă, s-au arătat scandalizaţi. Unii au spus chiar că este aproape o ruşine pentru Platon că a scris un astfel de dialog. Cineva zice: „Este opera lui Platon care produce cele mai mari confuzii şi care, printre atîtea portrete ale lui Socrate, îl oferă şi pe cel mai paradoxal“. Altcineva spune că e „un dialog extrem de excentric“. Regretatul filolog român Nicolae Şerban Tanaşoca, care a tradus dialogul în anii ’70, spunea: „În acelaşi spirit trebuie înţelese şi «denaturările» adevărului istoric, omisiunile de fapte negative din trecutul Atenei. El se exprimă lesne prin ţelul educativ al scrierii“. În fine, mulţi interpreţi mai vechi au încercat pur şi simplu să scape de problemă negînd autenticitatea dialogului. De vreme ce nu e autentic și nu l-a scris Platon, nu merită să ne ocupăm de el. 

Dar despre ce e vorba în acest text? Socrate se întîlneşte cu un tînăr, Menexenos, şi află că urmează să se rostească un discurs funebru în memoria celor căzuţi în ultimul război în ultimul an. Socrate spune că ar putea să ţină şi el un astfel de discurs, că nu e nevoie să fii un prea bun orator pentru ca să-i lauzi pe atenieni în faţa atenienilor. Sigur că e foarte greu să-i lauzi pe atenieni în faţa spartanilor, de exemplu, dar să-i lauzi în faţa atenienilor e simplu. Şi îndată ce faci asta te simţi parcă transportat în „insulele fericiţilor“. Menexenos îl provoacă, îi spune: „Dacă eşti aşa de deştept, fă şi tu un discurs, arată că poţi să ţii şi tu un astfel de discurs“. „Da, răspunde Socrate, chiar aş putea. Eu personal nu ştiu nimic, dar mi-am învăţat lecţia.“ „De la cine ai învăţat-o?“ „De la Aspasia.“ Aspasia din Milet, celebru personaj, fusese concubina marelui om de stat atenian Pericle. Despre ea circulau fel de fel de bîrfe, însă toată lumea era de acord că era o femeie instruită şi atractivă. Se bîrfea, chiar, că ea i-ar fi scris o parte din discursuri lui Pericle. „În această situaţie, zice Socrate, am avut un dascăl bun, Aspasia, care m-a învăţat. Chiar e vorba de un discurs pe care i l-ar fi dat lui Pericle la un moment dat şi au rămas din el fragmente pe care le-am aşezat împreună.“ Noi vom auzi un discurs care este, de fapt, o parodie a unui celebru discurs pe care Tucidide ni-l redă, într-o anumită manieră, în Războiul peloponeziac. Așadar, Pericle a ținut un discurs. Acest discurs ne este redat într-un anume fel de Tucidide. Chipurile, Aspasia îl preia sau, mai degrabă, chiar ea l-a compus şi l-a învăţat pe Socrate, ani buni mai tîrziu, să îl rostească. Astfel, Socrate va rosti un discurs funebru în onoarea atenienilor căzuţi, dar un discurs în care va prezenta într-un anume fel o istorie a războaielor duse de atenieni şi un elogiu al Atenei. Doar că tot ce va spune Socrate în acest discurs este aberant. O să vedem de ce. 

Mai întîi, Socrate spune că atenienii sînt superiori tuturor celorlalţi oameni, pentru că numai ei s-au născut direct din pămînt, din solul ţării lor. Asta o mai spun şi alţii. După aceea aflăm că ei, atenienii, au inventat agricultura, ceea ce e o absurditate – nici un grec n-ar fi putut susţine asta. Mai mult decît atît, omul însuşi, ca specie, ar fi apărut în Atica și de acolo s-a răspîndit. Zice Socrate în acest discurs: „Pe timpul acela, glia întreagă producea şi zămislea vieţuitoare diverse, sălbatice şi blînde, în timp ce ţara noastră n-a născut fiare sălbatice (...) şi dintre toate vieţuitoarele şi-a ales să-l nască pe om, care le întrece pe celelalte prin inteligenţă şi care singur crede în libertate şi zei“.

După ce depăşeşte acest moment mitic completamente absurd, Socrate trece la istoria mai apropiată, adică la războaiele cu perșii şi la războaiele cu spartanii, adică la ce numim noi războiul peloponeziac. Şi aflăm un lucru foarte frumos: nu numai că de-a lungul timpului, cînd atenienii s-au bătut cu barbarii, adică cu perşii, au făcut-o pentru libertatea tuturor grecilor, dar şi cînd s-au bătut cu alţi greci, în războiul peloponeziac, au făcut-o numai şi numai pentru a-i salva pe alţi greci de opresiune şi de robie. Deci atenienii sînt nişte generoşi, au fost întotdeauna generoşi şi s-au bătut întotdeauna pentru a-i elibera pe ceilalţi! Imperialismul atenian nu a existat! Ştim din analiza lui Tucidide că războiul peloponeziac care a opus cele două imperii, atenian și spartan – de fapt, erau mai degrabă două confederații de state –, a izbucnit pentru că atenienii deveniseră prea imperialişti, puterea lor creştea mereu, erau tot mai agresivi. Spartanii, care erau conservatori şi aveau un regim autoritar, doreau să păstreze puterea şi influenţa pe care le aveau în zonele mai ales doriene, iar atenienii, care aveau o flotă puternică, încercau să-şi lărgească imperiul subjugînd tot mai multe insule şi tot mai multe zone ale altor cetăţi. Spartanii au ajuns să se teamă că, la un moment dat, atenienii vor deveni hegemonii întregii Elade şi atunci au declanşat războiul. Cam asta e viziunea pragmatică şi realistă a lui Tucidide. Dimpotrivă, viziunea lui Platon – dacă putem să-i spunem aşa, căci e o discuţie dacă e viziunea lui sau viziunea Aspasiei, mai degrabă – este că atenienii se bat pentru libertatea tuturor şi că ceilalţi îi invidiază și, în loc să le fie recunoscători pentru că i-au eliberat, se întorc mînați de ură împotriva Atenei. 

Mai interesant este cînd se ajunge la fapte pentru că pînă acum am fost oarecum în domeniul interpretărilor. Înfrîngerile atenienilor din războiul peloponeziac sînt ori omise cu totul, ori minimalizate. Un exemplu bun este cel al expediţiei din Sicilia. În a doua parte a războiului peloponeziac, în special la inițiativa lui Alcibiade, atenienii au decis să cucerească Sicilia, în special Siracuza, şi să izoleze astfel Sparta de principalii ei aliaţi din partea occidentală, dorienii. Era un plan inteligent și îndrăzneţ, dar care a eşuat complet din pricina divergenţelor şi rivalităţilor dintre generalii atenieni şi, mai ales, din pricina comportamentului absurd, iraţional, aş spune chiar trădător al lui Alcibiade. Acesta, acuzat de profanarea hermelor, a fost rechemat la Atenea, a refuzat, a dezertat, s-a dus la spartani şi, în felul acesta, a creat posibilitatea unei înfrîngeri dezastruoase în care atenienii au pierdut cea mai mare parte a flotei şi un număr mare de soldaţi. 

Acest episod este povestit de Platon – sau de Aspasia, cum vreţi – ca și cum a fost o înfrîngere, dar nu se pronunţă cuvîntul înfrîngere, se spune „au fost nişte împrejurări nefavorabile şi soarta a fost potrivnică din pricina îndepărtării prea mari“. Iar scopul expediţiei nu a fost imperialismul atenian şi încercarea de izolare a Spartei, ci a fost eliberarea celor din Leontinoi, o cetate din Sicilia. Nici vobă despre trădare, despre incompetenţă, despre imperialism, despre ceea ce ne apropie de ceea ce, de fapt, a fost războiul acesta.

Dar poate cel mai important lucru de menționat este concluzia cu privire la finalul războiului peloponeziac. Cum știm, războiul se încheie în 404, cînd Atena capitulează pur și simplu. După înfrîngerea de la Aigos Potamos, Atena a trebuit să-şi dărîme zidurile, să predea toată flota, mai puţin 12 etriere, şi a pierdut tot imperiul pe care îl avusese. 

Ei bine, nota concluzivă a discursului se referă la o mică victorie pe care o avuseseră atenienii cu puțin înainte, anume în bătălia navală de la Insulele Arginuse, şi sună astfel: „Trebuie comemoraţi cei care au murit acolo şi elogiaţi, deoarece, mulţumită virtuţii lor, noi am învins nu numai în bătălia navală de la Insulele Arginuse, ci şi în restul războiului“. Deci, practic, Aspasia spune că atenienii au cîştigat războiul, deşi l-au pierdut. Sigur, o spune puţin ocolit, poate ca să nu sesizezi suficient enormitatea unei transformări a negrului în alb sau a albului în negru. Și dacă, totuşi, uneori se vorbeşte despre înfrîngeri, acestea se datorează aproape exclusiv disensiunilor interne. Recunoaștem, desigur, o temă foarte veche şi comună a propagandei: cînd noi învingem, învingem pentru că sîntem cei mai buni, dacă alţii ne înving, ne înving pentru că nu sîntem uniţi şi unii ne trădează, dar niciodată pentru că adversarii sînt mai buni decît noi. Întotdeauna, dacă alții cîștigă, noi le dăm voie să cîştige. 

Pînă la urmă, ceea ce constatăm aici este că avem nevoie de o cheie interpretativă a acestui discurs funebru. Care poate fi această cheie? Sînt două posibilităţi. Prima, luăm discursul în serios şi găsim tot felul de explicaţii, inclusiv aceea, cam neplauzibilă, dar la urma urmelor nu complet imposibilă, că versiunea lui Tucidide despre războiul peloponeziac este discutabilă și aceasta ar fi versiunea mai veridică. Tot în serios luăm discursul și dacă-l vedem ca pe o idealizare a Atenei, ca pe o prezentare a ceea ce Atena ar fi vrut să fie, dar n-a reuşit să ajungă. Există diverse încercări pe această linie, după mine mai mult sau mai puţin stîngace. A doua posibilitate, pe care eu o găsesc mai realistă, este să luăm discursul în cheie ironic-parodică, în cheie deconstructivistă, dacă vreţi, ca pe o modalitate de a deconstrui discursul patriotard, populist, naţionalist în sens metaforic pentru că atunci n-aveam încă naţiuni. Nu e prima dată cînd Platon face parodii, deci este cu putinţă să le facă şi în acest caz. Dacă e aşa, înseamnă că Platon cu bună ştiinţă îl pune pe Socrate să facă această parodie a discursurilor patriotarde, a discursurilor care te înalţă, te fac să te simţi bine, confortabil, strecurînd cît se poate de multe absurdităţi, incongruenţe, falsificări, dar care pot să treacă liniştit drept adevăruri pentru o ureche mai puţin exersată sau pentru cineva care chiar vrea să se lase amăgit de acest tip de discurs. Un comentator remarca: „Enigma acestui dialog ţine de ambiguitatea sa“. Eu nu cred că este un dialog ambiguu, eu cred că intenţia parodică şi ironică este destul de clară şi există, zic eu, o bună dovadă. 

Încă la început avem o sugestie, cînd Socrate îi zice lui Menexenos, care i-a cerut să rostească discursul: „Încerc să fac, dar pesemne că ai să-ţi rîzi de mine dacă o să-ţi par că încă mă mai joc, eu, om bătrîn“. Deci Socrate spune că el, de fapt, se joacă. Dar cu adevărat frapant este uriaşul anacronism de la finalul primei părți a discursului. Povestind evenimentele din războiul peloponeziac şi din războaiele care l-au precedat, ultimul episod menţionat este aşa-numita „Pace a lui Antalcidas“, sau Pacea Regelui. Este vorba despre o pace prin care regele Persiei, în acord cu spartanii, obţine din nou dominaţia asupra cetăţilor greceşti din Asia Mică. Pacea s-a încheiat în 387 î.Hr. Or, Socrate a murit în 399. Prin urmare, Socrate n-avea cum să ştie de Pacea de la Antalcidas și nici Aspasia se pare că n-avea cum, pentru că şi ea murise între timp. În consecință, nimic din ceea ce Socrate ne povesteşte nu are o bază cît de cît reală. Sigur că e o ficţiune, dar faptul că Platon strecoară acest anacronism nu poate fi considerat, cred eu, o întîmplare şi nu poate fi considerat nici măcar o eroare. Este evident un gest intenţionat, făcut de un autor, foarte conştient, care vrea să ne împiedice să luăm discursul acesta în serios și ne indică să-l luăm ca pe o glumă, ca pe o parodie. În fond, este o poveste ironică despre cum unii oameni își închipuie că ar fi trebuit să arate istoria. Și tocmai pentru că această parodie ne arată cum se poate contraface istoria am putea spune că scopul unei astfel de încercări este de a deconstrui patriotismul şi naţionalismul, fără foarte mare primejdie. A fi serios cînd le spui adevărul atenienilor despre ei înşişi poate fi periculos. Socrate o păţise. Poate că Platon se temea şi el puţin.

Şi o să închei, arătînd că, totuşi, parodia a funcţionat atît de bine încît unii nu şi-au dat seama că este o parodie. Cicero ne povesteşte că în vremea lui, deci în secolul I î.Hr., pe cînd toată Grecia era provincie romană, atenienii citeau anual, în mod solemn, discursul lui Menexenos. Cicero nu ne spune mai mult, dar ne putem gîndi că oamenii citeau fără să-şi dea seama că e o parodie de discurs patriotic – ei, care nu mai trăiau decît o parodie a libertăţii de odinioară.

(fragment din dezbaterea „Război și (mai puțină) pace la Shakespeare” care a avut loc în seara zilei de 6 octombrie în cadrul Conferințelor Dilema veche de la Iași)

image png
„O vîscozitate, sau altceva analog”
Înlocuirea unei piese de schimb presupune îndeobște oprirea mașinăriei, „scoaterea din priză” a ansamblului care trebuie reparat.
p 10 jpg
Grefe, transplant, înlocuiri de organe
Dimineața, doctorii își pun repede la loc „piesele” și pleacă la drum.
p 11 jpg
Despre viața eternă. Un creier în borcan
ă mă salvez în cer? Păi, ce discutăm noi aici, domnule, neuroștiințe, filosofie, transumanism sau teologie? În halul ăsta am ajuns? Doamne ferește!
p 12 jpg
Făpturi de unică folosință
Dar pentru a fi, realmente, mai buni, trebuie să găsim ieșirea din labirint.
image png
Poema centralei
Am găsit-o aici, montată de fostul proprietar, și va împlini în curînd 22 de ani.
p 13 jos  la Prisecaru jpg
Piese de schimb
Sperăm ca prin aceste considerații elementare să vă fi trezit dorința de a afla mai multe aspecte legate de acest capitol și curiozitatea de a urmări mai îndeaproape subiectul.
p 14 jpg
(Sub)ansambluri cognitive
Omul nu mai este, poate, măsura tuturor lucrurilor.
p 16 foto C  Mierlescu credit MNLR jpg
Cu ură și abjecție
Mă amuz și eu, dar constatativ, de un alt episod, grăitor, zic eu, cît zece.
image png
Groapa, cazul și centenarul
Eugen Barbu (20 februarie 1924 – 7 septembrie 1993) este, probabil, cel mai detestabil și mai controversat scriitor român din postbelicul literar românesc.
p 10 adevarul ro jpg
Dilemele decadenței
Există aici, poate, o secretă soteriologie la confiniile cu sensibilitatea decadentă, și anume credința că printr-o înălțare estetică deasupra oricărei etici contingente.
p 11 WC jpg
„Biografia detestabilă” și „opera admirabilă”
Groapa, cîteva nuvele din Oaie și ai săi ori Prînzul de duminică, parabolele decadente Princepele și Săptămîna nebunilor sînt titluri de neocolit.
p 12 Pe stadionul Dinamo, 1969 jpg
Montaje despre un mare prozator
Din dorința de a da autenticitate însemnării, autorul s-a slujit și de propria biografie. Cititorul va fi înțeles astfel semnificația primului montaj.
p 13 Eugen Barbu, Marcela Rusu, Aurel Baranga foto Ion Cucu credit MNLR jpg
Ce trebuie să faci ca să nu mai fii citit
Nu cred că Barbu e un scriitor mare, dar Groapa rămîne un roman bun (preferata mea e scena nunții) și pînă și-n Principele sînt pagini de foarte bună literatură.
p 14 credit MNLR jpg
Cele trei „Grații” ale „Împăratului Mahalalei”
Se pune, astfel, întrebarea ce ratează și unde ratează acest scriitor: fie în proasta dozare a elementului senzațional, fie în inabila folosire a șablonului ideologic.
image png
Dalí la București
Dalí vorbește românilor pe limba lor, spunîndu‑le, totuși, o poveste pe care nu o pot auzi de la nici un alt artist.
p 11 credit ARCUB jpg
Space venus Museum jpg
Declarația de independență a imaginației
și drepturile omului la propria sa nebunie
În coșmarul unei Venus americane, din beznă apare (ticsit de umbrele uscate) vestitul taxi al lui Cristofor Columb.
p 12 credit ARCUB jpg
Gala
Numai Gala și Dalí sînt deghizați într‑o mitologie deja indestructibilă.
Charme Pendentif Avide Dollars jpg
Suprarealismul sînt eu! Avida Dollars
Materia nu poate fi spiritualizată decît dacă o torni în aur.
047 jpg
Viziunea suprarealistă a lumii
Ne aflăm pe versantul opus lucidității gîndului. Intrăm în ținutul somnului, al tainei, adică în zona de umbră a vieții.
p 14 credit ARCUB jpg
Dalí în România?
Dacă ar fi să căutăm influența lui Dalí în arta românească, este necesar ca mai întîi să înțelegem cine și ce a fost Salvador Dalí.
image png
Mințile înfierbîntate
Cu alte cuvinte, cum diferă noile forme de fanatism de cele din trecut?
p 10 adevarul ro jpg
Dragă Domnule Cioran,
Pe vremuri, m-ați fi vrut arestat; acum, trebuie să-mi acceptați o „distanță ironică de destinul nostru”. Vai, lumea merge înainte cu „semi-idealuri”!
p 11 jpg

Adevarul.ro

image
Ebrahim Raisi, ce nu ni s-a spus: cum era poreclit în Iran și de ce regimul a ascuns, inițial, moartea sa
Până să ajungă în fruntea țării, în 2021, Raisi a făcut prăpăd, ca judecător.
image
Dulcele gust al minciunii: cazul Ianis Hagi arată apetitul nostru pentru a ne păcăli singuri
„Prinț“ la noi, un „client“ al băncii de rezerve în străinătate. Cam așa se poate descrie fotbalistul Ianis Hagi în ultimii doi ani. Din păcate, cazul său denotă, de fapt, o problemă mult mai gravă și anume apetitul nostru de a ne păcăli singuri.
image
Platforma de comerț Temu, acuzată de manipularea clienților. Psiholog: Se bazează pe cei care fac acele cumpărături din impuls
Platforma chineză de comerț online Temu este acuzată de asociațiile europene de consumatori că își manipulează clienții prin diverse tehnici, iar aceștia ajung să cumpere produse despre care nu se știe dacă sunt în standarde UE.

HIstoria.ro

image
Unde e corectitudinea presei românești din anii celui de-al Doilea Război Mondial?!
Februarie 1941. România generalului Antonescu aparține Axei. Germania, noul nostru partener strategic, e în război cu Anglia. Presa vremii respective urmărește îndeaproape mersul Războiului.
image
Când a devenit Sicilia romano-catolică?
Mai mult de 13 civilizații și-au pus amprenta asupra Siciliei din momentul apariției primilor locuitori pe insulă, acum mai bine de 10.000 de ani, dar normanzii și-au tăiat partea leului.
image
Amânarea unui sfârșit inevitabil
„Născut prin violenţă, fascismul italian era destinat să piară prin violenţă, luându-și căpetenia cu sine“, spune istoricul Maurizio Serra, autorul volumului Misterul Mussolini: omul, provocările, eşecul, o biografie a dictatorului italian salutată de critici și intrată în topul celor mai bune cărţi